you have one text message: azi n-ai niciun sens, prietene.
***pagina de jurnal. a nu se citi in cazul in care prezentati tendinte sinucigase sau euforie.***
Sunt negativista si paranoica, asociala, mi-e lene, n-am chef, n-am nicio urma de determinare. Imi lipseste ceva, iar asta ma face sa dramatizez totul, sa ma inchid in mine, sa refuz. Si desi sunt constienta ca totul tine strict de mine, nu schimb nimic. Deci nu am de ce sa ma plang, e numai vina mea. Dar o fac totusi.
Nu am fost la facultate deloc. Sunt la doua, la zi, sunt destul de grele, si eu nu m-am dus deloc. De ce? Pentru ca mi-e lene. Pentru ca nu vreau sa ma trezesc dimineata. Pentru ca m-am obisnuit prost, stiu ca pot sa invat rapid in sesiune si aia a fost. Pentru ca nu am chef sa socializez, nu am chef sa fiu cu zambetul pe buze desi ceva in mine e complet daramat. Oamenii nu inteleg. Oamenii sunt obisnuiti sa se prefaca de dragul lumii ca sunt ok, daca esti trist esti numit emo. Ca asta e trendul de ceva vreme.
Iar eu sunt mai mult decat trista, sunt resemnata. Si nu am chef sa ma prefac, nu am chef nici sa fiu eu. Sunt slaba de data asta, cred ca e singurul moment in viata cand chiar ma simt slaba si neputincioasa. Sa lupt e in firea mea. Sa fiu deschisa si placuta si sa mi se rupa de ce trebuie si ce se zice si ce se poarta la fel… Stiam sa fac ce simteam.
M-am pierdut complet in ultimul timp. Si e numai vina mea. Pentru ca intr-un punct, am avut de ales si am ales… gresit? Nu cred ca e cuvantul potrivit. Am ales impulsiv, romantic, boem, am ales speranta si am ramas cu prea multe intrebari retorice.
Nu stiu cum sa ies din asta. Am anumite nevoi, dar refuz sa le satisfac daca nu indeplinesc anumite standarde. E ca si cum as fi o sclifosita izolata pe o insula, as muri de foame, dar m-as plange ca fructele sunt naspa si animalele greu de prins, mi-as strica manichiura, iar eu oricum vreau caviar si branza mucegaita.
Si nevoile astea imi mananca sufletul. E un mar rosu, frumos, ros de viermi in interior. Si sunt singura. Cei apropiati mie ma inteleg [o sa fie bine candva, stiu, va iubesc pentru ca mi-o repetati de sute de ori pe zi], dar nu ma ajuta cu nimic faptul ca ei au cunoscut senzatia asta. Din contra, mi-as dori sa nu ma inteleaga. Mi-as dori sa ma renege in ciudatenia mea. O sa ies oricum din ea mai devreme sau mai tarziu, pe asta o stim cu totii. Daca e ceva de care ma tin mereu cu dintii, e iubirea. De sine in cazul asta.
Insa acum nu mai vad sensul multor vise. Nu inteleg prietenia, pentru ca eu dezamagesc si sunt la randul meu amagita. Nu simt iubirea, pentru ca am 20 de ani si deja prea multe dezastre. Ma implic prea mult si pun accentul pe momente, nu pe ansamblu. Si intregul nu mi se potriveste niciodata, oricat mi-as dori asta. Nu mai cred in idealurile mele, nu mai pot scrie, nu mai am impact asupra nimanui. Nici macar pe mine nu ma mai salveaza.
E devastator sa traiesti in secolul asta. Tehnologie, progres, viteza, limitare, aglomeratie, egoism, rautate, narcisism , ateism si multa tristete. Tristete ingropata adanc, atat de adanc incat poate ca nici nu o mai recunoastem.
Poate eu gresesc. Imi doresc prea multa libertate, vreau intensitate, vreau arta in viata mea. Poate nu m-am nascut cand trebuia. Poate l-am cunoscut prea devreme. Poate am inteles prea tarziu. Sincronizarea nu a fost niciodata punctul meu forte.
Nici realismul.
Traiesc in visele, viciile si dorintele mele. Mereu am iubit asta. Dar acum nu le vad sensul.
Don’t invent me till you need me.
Sufletele nu sunt din piatra. Dar noi nu le putem manipula la nesfarsit. Sufletele au propria lor constiinta. Ele stiu mai bine.
L-am tinut pe al meu captiv. Nu, nu l-am dat in mii de parti cum am crezut. L-am tinut captiv, incercand sa decid eu pentru el. Dar sufletul stie mai bine. Stie cand sa lupte si cand sa se retraga. Cand este iubit si cand este respins. Cand este singur si cand si-a gasit perechea.
Sufletul stie sa se resemneze. Sa accepte golul. Poate sa plece. Poate sa se ascunda. Oricat are nevoie, chiar daca tu ai nevoie de el.
Am indepartat pe toata lumea. Imi sunt suficienta singura. Desi imi lipseste intensitatea, imi sunt suficienta senina. Cand m-am regasit am resimtit o placere exuberanta, atat de bolnava incat poate ca nu era naturala. Nici acum nu o simt neaparat fireasca. Poate dureaza pana ma obisnuiesc cu noua lumina.
Pentru ca sunt momentele alea de calm patologic, atat de nefiresc, care te fac sa revii. Sa iti revii. Esti la fel, dar totul in tine e altfel. Pentru ca acum te-ai lasat, ai iesit din tine, ai vazut totul, iar in urmatoarea clipa ai inteles.
Sufletul stie ce vrea. Stie de ce are nevoie. Stie ce e adevarat si ce e fals. Si asta e tot ce conteaza. Ca sufletul sa stie si sa fie impacat. Senin.
E in sfarsit liniste acolo unde era furtuna. E incetosat fostul vartej. Am deschis ochii. E primavara, e momentul de caldura din cer, de dinainte de rasarit, de dinainte de o noua zi si de un nou inceput. E momentul pentru schimbare si pentru revelatii.
Asa ca fumez. Nici azi nu ma las. Dar faptul ca tu dormi e linistitor. Nu suntem la fel. Nu suntem conectati de nimic., nici de ganduri, nici de gesturi, nici de sentimente. De nimic. Dar stiu ca suntem invincibili, in mintile noastre, in sufletele noastre fragile si tari. Si suntem singuri… Pentru ca ai aparut prea devreme, a fost prea tarziu. Asa ca suntem singuri.
Cand o sa am nevoie de tine, o sa mi te imaginez.
True love waits…
It was the afternoon of extravagant delight. We lived on sunlight and chocolate bars… He wasn’t trying to wreck my life. He was trying to make his better.
It felt like years and years. But the truth is we only had a couple of days. We met on a windy Saturday morning and he was gone by Sunday.
I was a writter. I couldn’t care less what he did for a living. The only thing that mattered to my bohemian soul was his guitar. I loved him instantly for that. And for his Marlboro Reds. And for his charming smile. I was so high with his smell and he was inside me from the second he knocked on that door.
I took a look in his past, I understood and instead of running away, confused, I was fascinated. He thought I was a child. He was ten years older than me. I told him I may be naive, but I know fucked up people when I see them and I know how to care and how to mend.
He smiled and took some photos of my present self, telling me he’ll need them in a few years, when we will surely meet again. I laughed. I didn’t believe in faith. Neither did he. It was something else he was talking about. I needed to grow. He had to heal by himself. It was the only thing about him that slipped by me. It wasn’t until he was gone that I understood what he really meant. It was not our time.
Those hours were perfect and nothing else ever compared. It was him I felt myself with from the very first second. He knew how to kiss me, he had the words, the smile and the addiction I was looking for. It was the closest thing to happiness I had ever found. I lost myself quickly after I lost him.
A lifetime has passed by. I am still naive. Still a writter. Still addicted. Still in love. Still without him. Still nowhere near my true self. They say true love waits. What if we blinked and missed it?
Redemption.
Incepi prin a refuza. Prin a evoca toate momentele bune si a invoca toate scuzele posibile, prin a inventa miile de motive pentru care asta e doar un vis si te vei trezi si vei fi bine.
Si acumulezi durerea si frustrarea si tigarile si alcoolul si lipsa de somn pana cand explodezi si arunci lucrurile prin camera si tipi si injuri si cazi. Si de acolo, de jos, nimic nu e bun, nimic nu e la fel de bun ca tine, nimic nu va mai fi bine niciodata, pentru ca ai ajuns la o limita. Erai cel mai apropiat lucru de fericire. Erai, crezi tu. Dar te panichezi cand te gandesti ca poate nu e asa. Poate nu esti suficienta si nu stii prea multe, nu faci prea multe.
Si incepi sa strangi temeri si sa uiti expresii si intonatii nesemnificative. Iar in disperare si tristete si printre goluri, suni un numar deconectat. Te uiti la o poza veche, singura ramasa, si implori universul si toti zeii in care nu crezi sa fie din nou bine sau macar sa nu mai fie atat de rau. Si minti, te minti, plangi, fugi si simti ca nu mai ai organe interne, ca s-au micsorat pana la minimul posibil supravietuirii. Inima iti bate cu trei batai in minus si stomacul e gol si strans mereu, iar plamanii nu mai pot lua aerul necesar. Ai doua atacuri de panica in fiecare noapte si transpiri incontrolabil si nu mai dormi si cedezi. Ai cedat, iar nu devine cuvantul tau preferat.
Apoi esti ok. Brusc, esti bine. Pentru ca intr-un vis, iti amintesti iar fiecare expresie. Nu ai uitat nimic. Nu poti pierde nimic din ce ai avut si realizezi ca a fost mai mult decat suficient, a fost chiar maximul pe care voi il puteati avea, altfel ai fi avut mai mult. Si esti ok, pentru ca stii ca nu mai e nimic…
Si cand nu mai e nimic, poate o poti lua de la capat. Poate poti construi din nou. Iti trebuie doar ideile potrivite. Un design misto, materiale mai bune si incredere.
Problema noastra, dragule, e ca nu mai avem incredere. Nu mai avem vointa. Refuzam, ne deprimam singuri si ne agatam de nimicuri. Pentru ca adevarul e ca nu ne e imposibil sa renuntam la trecut. Ne e frica. Ne e frica sa gasim ceva mai bun si sa lasam in urma ceva care a insemnat atat de mult incat ne facea sa tremuram de emotie.
Toti avem demonii nostri din trecut, iar demonii nostri sunt de cele mai multe ori cele mai frumoase lucruri care ni s-au intamplat vreodata. Ne inteleg. Singuratatea, refuzul, masochismul, dorinta imposibilului. Nu vreau sa renunt la minunile mele. Nu vreau sa gasesc ceva care sa le faca sa para superficiale. Sunt o lasa, nu pentru ca au plecat si mi-a fost teama sa lupt. Sunt o lasa pentru ca mi-e groaza sa plec eu. Pentru ca ma tin de ceva dragut in loc sa caut ceva frumos.
Ma tem ca asa cum el nu a mai fost El, nici tu nu imi vei mai cutremura lumea cu o singura privire. Ma tem de asta mai mult decat de faptul ca poate nimeni nu o va mai face. Pentru ca dintre toate cataclismele, esti preferatul meu, de departe. Nu am niciun motiv sa caut un altul. Dar nu depinde de mine si singura nu pot.
Imi pare rau ca nu am facut singurul lucru pe care mi l-ai cerut. Este vina mea ca sunt aici si imi pare atat de rau…
Love Scene Improvisations
You ran screaming and crying from my embrace, into the air, thinking you could fly. You kept nothing for yourself, gave everything you had away. And when you came back from the war with your demons, I was still lingering in your living room. And even covered in all that mud and all your sins and all you’ve lost, you still outshone me. You bloom, you spoon, you sway, you always have it your way, babe. And I’ll kick and scream and fake and fuss. Will you stay? Please, will you stay this time? Will your new song rhyme? Will my lullaby be better than hers? Will I ever get back that part of you that’s hers to keep? I’m losing it, I let it slip, I let it fade away again. I let you dissapear completely. Well, I’m stuck and yearning and I’ve done it all to myself. I just had to fall in love with you…
And everything was nothing to us. We were independently happy, even through tears and quiet minds and our love scene improvisations…
All I ever fought for was your sad song to turn into a lullaby. Your loneliness to make you whole again. Your numbness to soothe her painful touch. Your frozen lips to warm your heart. Your brokend soul to mend. All I ever fought for was your happiness, silly, not your new prison. All I ever fought for was you. So give me love and cookies, you monster, you idiot, you…