Sunt putine nopti si totusi o gramada, sunt rasarituri pe repeat, sunt geamuri aburite si tricouri sifonate. Sunt tigari pe geam, sub banca, in curte, pe strada, langa masina, in geanta, in parfum, in sarut, in suflet, din tine in mine si din mine in noi. Sunt stele si avioane si pietre si zgomote. Sunt rasete si zambete si lacrimi si clipiri. Sunt ore fixe si faruri aprinse. Sunt mainile inclestate, buzele muscate, ochii inchisi, fruntile atinse, gaturile zgariate, obrajii rosii, umerii dezgoliti, abdomenele ude si genunchii inmuiati… Sunt secunde, minute, ore, zile… e infinitul captiv in clipa…
E autostrada peste care te cobori, soare… pe care umblu in picioarele goale, pe care o incingi… E drumul spre sare. Ne place sarea. Ne place in mancare, in lacrimi, in caldura corpurilor, in nisip si in mare. E drumul spre sare si spre briza, spre valuri si spre diguri sfaramate. E calea spre nisipul care se frange fragil sub noi, sub spuma agresiva a marii si apa care se retrage lin. E calea spre intunericul strapuns doar de felinarele de pe faleza. E rasuflarea mea sincronizata cu inima ta. E pielea pe care ti se plimba un scorpion. E pericolul inevitabil de care insa nu te temi. E linistea absoluta. E clipa oprita. E Sarutul. Si e iar Tigara…

Vorbeam aseara cu ea. Era atat de simpla, in pantaloni scurti si un maieu negru, desculta, pe fotoliul meu. Avea o tigara intr-o mana si scruma pe jos. Era un pic palida, cu ochii ei mereu umflati si conturati cu negru si parul lung si cret. Imi povestea pentru a mia oara noaptea in care s-au cunoscut, noaptea in care au fumat pe balcon, tacuti, unul langa altul, un pachet intreg, apoi el a intrat in casa si in scurt timp l-a vazut de sus intrand intr-un taxi fara sa se uite spre ea. Isi amintea de cate ori a iesit cu el si s-au certat in public, de care ori ea tacea si el, nervos, ii mai dadea cate o palma. O izbea insa amintirea ultimului lor sarut. Trecuse mult. Fusese scurt, o sarutase pe buze doar, insa a tinut locul ultimelor lor cuvinte. Era primavara, aveau 17 ani, poate 18, nu mai mult… Au iesit pe strazile topite sub tocurile ei, sub talpa lui ce apasa greu pe asfalt. Ea a luat-o intr-o parte, el in cealalta.
S-au intalnit de multe ori de atunci, insa nu s-au mai recunoscut. Uneori ea il vedea si ii bubuia inima, ma strangea de mana si imi zicea ca are o senzatie tare ciudata din cauza necunoscutului care tocmai a trecut. Mereu ii ziceam ca era un tip foarte bun, ca m-a dat si pe mine peste cap. Ce era sa ii spun? Le era mult mai bine unul fara altul.
Acum inca imi povesteste despre el, desi au trecut prea multi ani si nu mai stie nici macar cum il cheama, nici macar cum arata. Uneori mai schimba detalii din povestile ei, pesemne le-a mai uitat si ea. Eu stiu insa adevarul. Stiu si cum il cheama si cum arata si unde e. Insa ea nu il va mai vedea niciodata, chiar daca va fi in fata ei. Unicul lucru pe care si-l aminteste clar e privirea lui, uneori atat de goala, alteori coplesitoare… ochii lui la fel de banali ca ai ei, caprui si cu pleoapele mereu umflate, care au clipit acum mult timp in acelasi ritm cu ai ei.
A plans mult din cauza lui, a stat ore in sir in fata blocului lui, in fata liceului lui, in fata facultatii si in fata casei pe care si-a cumparat-o cu iubita lui din liceu. A baut, a fumat, a plans iar si s-a ascuns in diverse relatii. Si rareori el aparea la usa ei si o saruta… de fiecare data fumau in zorii zilei un pachet intreg de tigari, mereu prea puternice pentru ea si de fiecare data el pleca fara sa se uite inapoi.
O intrebam tot timpul de ce accepta asta. Mereu se mintea ca si ea are beneficii, ca nu o foloseste. Taceam apoi amandoua si intr-un final imi spunea ca toata povestea asta o doare teribil… dar ca nimeni nu trece prin asta pentru durere, ci pentru acele clipe scurte in care nimic nu mai conteaza, doar privirea, sarutul, tigara…
Stiam ce zice, teoretic cel putin. Intensitatea unei clipe cu adevarat fericite, dar rare, nu se compara cu o “fericire” constanta. Mie imi era insa frica sa sufar. Dar ea se bucura de el la maximum, intr-un fel in care cea cu care el traia de ani de zile nu putea, intr-un fel pe care eu nu il intelegeam pe deplin pentru ca ma temeam de atata fericire. Sau poate de povara dintre clipe…
Statea pe fotoliul meu, cu fata obosita, un pic palida, imbatranita si cu privirea goala. Nu zambea. Nu isi explica de ce. Nu facea legatura cu el pentru ca ani de zile nu a stiut ca era zilnic langa ea. Eu stiu insa ca nu a mai zambit de cand el s-a mutat din oras si nu l-a mai vazut. Unii zic ca exista mai multe suflete pereche… Ea nu credea in asta. El era si va fi mereu sufletul ei pereche. Nu si invers.

Stai pe canapea cu o tigara in mana dreapta, iti tii capul cu mainile pentru ca simti ca explodeaza, ai parul ravasit, ochii rosii, esti neras de trei zile, camasa si blugii sunt pe tine de aseara, esti in picioarele goale si tremuri. Tremuri de frig, de somn, de nervi, de gol ce esti. Fumezi si in linistea casei tu tipi. Fumezi si nu mai ai notiunea timpului. Urasti lumea, urasti femeile, te urasti pe tine, pentru ca te-ai nascut ca sa urasti. A inceput cu secunda in care ai urat-o pe mama ta pentru ca te-a nascut. Le urasti pe bunica ta, pe sora ta, pe matusa ta, pe prietena ta cea mai buna, pe prietena ei cea mai buna, pe vecine, pe colegele de clasa, pe vanzatoarea de la chioscul de unde iti iei mereu tigari, pe iubita ta, pe fostele tale, pe tipa pe care ai sarutat-o legat la ochi, pe aia pe care ai futut-o in bar, pe cea care te-a dezvirginat, pe blonda din autobuz si pe bruneta care se uita acum la tine cu dragoste. Le urasti pentru ca sunt femei, pentru ca si cea pe care ai iubit-o e femeie, pentru ca esti dezamagit si nu stii decat sa urasti. Unica femeie pe care o vei mai iubi neconditionat va fi fiica ta, iar pe maica-sa doar pentru ca ti-a facut-o.
Stai pe canapea, tigara ti s-a stins printre degete si tu nici macar nu ai simtit. Inca tremuri, inca te uiti la plicul ala de pe jos care are si la destinatar si la expeditor numele tau. In el e tot ce ai visat, tot ce ai realizat in viata, tot ce ai iubit si tot ce a fost bun si frumos. Plicul ala e tot ce ti-a ramas din viata asta. In el sta speranta ta, impulsul de care ai nevoie ca sa te ridici. Ai sufletul ars, creierul afumat, plamanii mai dependenti de nicotina decat de oxigen.
Aprinde-ti inca o tigara si ridica-l de jos. Trage de el pana il rupi. Deschide-l, haide! L-am cautat o viata intreaga. Acolo ai tot ce merita. Acolo ai tot ce ti-am promis cand tipai ca nimic nu conteaza. Deschide-l, nici eu nu mai rezist…
Asa, incet, sa nu strici ceva. Ce e in el?
…e gol :\

Poate chiar o iau razna. Poate chiar sunt haotica si disperata. Prea calma. Naiva si prea buna. Rea, egoista si nesimtita. Falsa. Transparenta. Imatura. Prea serioasa. Prea figuranta. Prea naturala. Visatoare. Schimbatoare. Prea implicata. Detasata. Prea insistenta. Prea plictisita. Prea afectata. Prea eu. Atat de tu…
Poate e bine sa fugi de mine. Fugi de tine. Ascunde-te in ce vrei tu, pana la urma te vei intoarce. Jocul atrage. E ca un vartej. Nu sunt eu vinovata. Tu nici nu ma placi. Dar in jurul meu e tensiunea. In jurul meu e sentimentul. In jurul meu nu e riscul respingerii.
Mi-ai zis ca sunt prea proasta. Te-ai razgandit. Te-ai corectat. Esti prea naiva, fraiero. Nu esti unicul care mi-a spus-o. Nu sunt naiva. Sunt perfect constienta ca esti rau si nu ma vrei. Ca ma afectezi. Ca ma umilesti pentru propria ta placere. Ca ma ignori pentru ca nu merit sa iti bati capul cu mine. Ca sunt opusul a ceea ce vrei. Ca singurul lucru pe care il apreciai la mine e ca te-am iubit insistent, obsesiv, enervant de mult. Dar ne-am plictisit. Si eu si tu. Mai insist rareori tot din plictiseala. Ca sa mai traiesc un pic in trecut. Ca sa fug putin de prezent. Ca sa te mai iubesc putin, pana cand nu mai sunt in stare nici sa ma mint.
Iar scriu schematic. Iar scriu expeditiv. Scriu ca si cum te-as scrie pe tine. Esti un om simplu desi cauti complexitatea. Esti fraier si nu stii ce vrei. Te ascunzi si pari calm, dar pe interior tipa fiecare atom din tine. Vrei sa te iubeasca lumea, vrei sa fii apreciat. Dar de cine vrei tu, nu de cine e dispus sa o faca.
Eu inca te iubesc. Vreau sa te iubesc. Vreau sa ma afectezi. Vreau sa ma oblig sa ma afectezi. Vreau sa simt. Cum pot sa te simt iar?
Poate chiar o iau razna… :\

Am devenit experta in a-mi ascunde bucati de suflet in vicii. Crezi ca daca mi-ai fumat sambata cateva ore scrise pe hartia ultimei tigari ma cunosti? Nici eu nu ma mai stiu. Nu mai vreau sa ma stiu… Sunt atat de afundata in vicii incat nu mai pot simti decat prin ele. Asa imi place sa cred. Asa imi place sa ma mint si sa ma oblig sa fiu.
Dar printre melodii tot pierd cuvintele pe care mi le-ai zis candva si cele pe care tacerea si frica mi le-au cenzurat. Pe tigari tot sunt imprimate privirile aruncate pe furis, dar mai ales cele insistente, directe, atat de directe incat sunt insesizabile pentru restul lumii. In paharul de cola vad mana ta pierduta in parul meu, strangandu-ma de ceafa si apropiindu-ma violent, in ciuda falsei mele impotriviri. Vodka nu mai are gust de portocale, tot aroma tutunului intiparit in buzele tale o trag prin pai…
Ipodul meu poarta amprentele tale, bluza mea preferata are inca forma mainii tale imprimata pe ea, pe gat am inca urmele dintilor tai, iar corpul meu poarta mereu povara povestii necunoscute, nerecunoscute, nescrise decat pentru doi ochi.
Dar ochii tai sunt inchisi mereu, fumezi prea mult ca sa ii poti deschide, fumul te raneste cand o faci, lumina te doare, iar fiecare dunga rosie care iti violeaza purul alb din jurul cercului intentionat orb te zgarie, te ataca, te obliga sa fugi de lume si de mine.
Te-am ascuns in viciile mele, alaturi de sufletul meu, cu care de multe ori te-am confundat, pe care de si mai multe ori l-am neglijat pentru ca era infinit inferior tie. Pana la urma tot prin si pentru tine simt.
Dar cui ii mai pasa? Tie nu si mie clar nu. Mi-e frica, nu am speranta, nu mai am nici macar superioritatea sacrificiului din dragoste, pentru ca nu mai sunt dispusa sa ma las sa te iubesc. Mai am doar indiferenta si scurtele, rarele, absolutele momente in care ma pierd in visare, in amintiri, in situatii imaginate si deloc realistice, in tine si niciodata in mine. Eu am ars, dar tu ai potentialul oceanului…
Mai am cenusa si marea… si unde sunt ele doua e si vantul care sa le uneasca… si sa ma piarda in infinitul tau haotic…

Am schimbat decorul, nu mai ploua intre universitate si romana, ci bate un vant urbanizat, murdar, fierbinte, in mijlocul zilei de dupa… Am ramas de ieri in rochia mea preferata, cu parul ravasit, cu o urma de dermatograf negru sub ochi si gropitele subtile din obraji. E cald, infernal de cald, iar rochia mi se lipeste de picioare in functie de directia din care imi sufla vantul cuvintele tale.
Ce cald a fost si ieri, mai si fumai in parul meu si simteam cum nu mai am aer. Te mai uitai printre dungile albastre la mine, credeai ca nu sunt atenta, dar stiam ca analizezi sictirul din privire contrastand cu cheful pe care dintii il inserau in buza de jos. Eram noi si lumea, sau mai bine spus eu si lumea, mergand pe principiul “the world is you”. Nu degeaba avem noi un trecut cu melodia asta. Consumator fost sentiment in buricele degetelor care strangeau ultima tigara din pachet inainte sa mi-o fumezi pe strada… Ti-ai aprins-o si mi-am imaginat cum arzi cateva ore pe care le ascunsesem in tigara aia. Imi fumai trecutul, pana sa il arunci in balta si nici macar nu stiai. Asa se intampla cand iti ascunzi bucati de suflet in vicii. Cum m-am ascuns ieri o clipa in privirea ta si cand ai clipit m-ai strivit. Aveai puterea sa ma salvezi si o stiai. Dar de ce ai fi facut-o cand nici eu nu vroiam sa te uiti la mine cu ochii aia alternand intre rece si cald, cu pupile marite de nesomn sufletesc?
Gandurile tale haotice imi afectau agitatia deghizata in indiferenta pana la senzatia de implozie… pana am adormit intr-un final in patul strain si totusi deformat dupa forma mea…
…pana m-am trezit cu fata spre oglinda… doar spre oglinda. Si gandurile tale dormeau cu tine, iar eu visam cu ochii deschisi la tigara pe care ai aruncat-o in intersectie…
Decorul e schimbat, sentimentele au uitat si ele cum e sa fie bagate in seama, indiferenta primeaza acum, tu esti singurul la fel. Nu te mai recunosc pentru ca lentilele noi de contact nu imi permit. Dar e simpatic sa fii orb in soarele de mai.

Ia-ma de mana si haide sa ne plimbam pe bulevard. Haide sa vorbim ca si cum de maine ai pleca departe. Sau mai bine haide sa nu spunem nimic. Nici macar un cuvant. Nu pot sa ma ascult tremurand, inecandu-ma la fiecare silaba. Nu pot sa indur frigul pe care il emani printre buze. Nici caldura dintre clipiri. Taci! Doar atata vreau…
Haide sa tacem, sa ne privim si sa ne amintim frumuseata si idealurile. Visele tale. Le mai tii minte? Eu da. Se facea ca era o seara de octombrie in care surprinzator, ningea… Sau era rasaritul din mai, de la mare? Ba nu, era in mijlocul unei zile de vara, era iulie si imi ziceai ca tu o sa zbori intr-o zi. Si apoi a inceput sa ploua si am fugit sa ne ascundem…
…si inca fugim si inca ne ascundem. Dar vai ;( ai uitat visul!! Fugi inapoi dupa el. Haide, nu ploua asa de tare. Nu, nu il poti lasa acolo, ai innebunit?! Visul tau fara tine nu mai e nimic. Cum adica nu iti pasa? Ma dezamagesti… Nu-mi mai sufla fumul in ureche, ce crezi, ca pe el o sa-l ascult? Auzi… dar cine esti? Stai… Mergi mai incet, sunt desculta iar pietrele care ti se scurg din ochi ma ranesc. Unde pleci? Nu pleca… Cred ca te iubesc… Nu mai da muzica atat de tare. Asculta-ma si pe mine o data. Te urasc!!! Ah, acum iti scoti castile…
…dar parca ne aminteam ce era frumos nu? Si taceam… si pe langa tacere se lasa si intunericul… haide sa ne intindem in iarba. Saruta-ma si uita. Haide sa stergem fiecare amintire, toate dor. Nu avem cu ce… Cum cu buzele? Buzele nu pot sterge amintiri…
Mi-ai atins urechea si fiecare cantec e doar o banda zgariata… Ochii - si imaginea ta e neclara… Fruntea - si lumea din jur s-a stins. E intuneric. Nu te vad, nu te aud. Aproape ca nu te mai simt. Doar bataia inimii tale in palma mea. Dar a mea? De ce e atat de slaba?
Saruta-ma… Buzele tale pe buzele mele si clipa s-a oprit. Nu imi strange pumnul, iti vei strivi sufletul. Nuuuuu…
Lumina iar. Lume. Inima mea incearca sa evadeze din mine… Dar unde esti? Eram de fapt cu cineva? Si cine sunt? Si de ce am mainile rosii? De ce se stinge sunetul? De ce se stinge lumina? De ce adorm?…

Klacid, Cortizon, Ranitidina, Stamicina, Tantum Verde, Algocalmin, Ketonal… chiar ca medicated. Parca as fi in Trainspotting, in care minunatu-mi Ewan McGregor [pe care chiar nu credeam ca o sa il plac mai mult drogat decat tanarul boem care ar face orice pentru dragoste din Moulin Rouge] incepe sa insire o gramada de droguri. Dupa o indelungata plimbare din spital in spital, din medic in medic, din diagnostic in diagnostic, au trecut de la otita la amigdalita si s-au oprit la mononucleoza. Mononucleoza, boala adolescentului, boala sarutului. Nu degeaba m-a intrebat aia care mi-a facut fisa de internare ambulatorie daca m-am pupat cu vreun baiat. Pai hai sa vedem: am 19 ani, sunt draguta, am buze frumoase, o oarecare putere de atractie, standarde nu foarte ridicate si din cate stiu eu inca nu sunt lesbiana sau bisexuala, deci da, un baiat trebuie sa fi fost. Ce neobisnuit sa te saruti la varsta asta O_o Desigur, destul de aiurea sa iei boli facand-o, un fel de BTP… nu, nu BTS aka boala cu trasmitere sexuala, ci BTP, boala cu trasmitere pupacioasa. Trecand peste amigdalele mele care s-au trezit brusc indragostite una de alta si de atata dragoste secretau puroi cat mai mult ca sa isi dovedeasca devotamentul si mai si incercau sa se apropie dubios de mult, de m-a intrebat ultima doctorita pe unde dracului mai respir, trecand peste febra 39 si durerile cumplite de urechi si mai ales peste limba mea umflata si pe care de la atatea antibiotice cresc o colonie de ciuperci [ironic tinand cont ca detest ciupercile de orice fel], peste insomnii, atacuri de panica, agitatie nejustificata si alte insomnii, ma indrept catre bine. Adica intr-o saptamana chiar o sa am voie sa ies din casa si sa nu stau aproape 20 de ore pe zi in pat. Nu, nu dormind, zacand ca o leguma care nu poate dormi mai mult de juma de ora. Si cand am reusit si eu sa dorm doua ore neintoarsa, m-a trezit mama panicata ca nu mai respir. Oh great. Ce leguma? Ciuperca, aparent devin una cu alea de pe limba mea. :\ Oricum o sa fiu purtatoare de mononucleoza forever, so if you were there beware… there meaning in contact cu saliva mea. Cine stie, poate de acum o sa transmit asta pana o sa fie o epidemie mondiala si toti vom fi niste mononucleozati cu amigdalele si limbile umflate. Si o sa fiu arsa pe rug, ca vrajitoarele :> Oh, that is indeed one of my fantasies 8-> Astazi aproape ca am putut manca si altceva in afara de supa, iaurt si piure cu mai mult lapte decat cartofi. Dar vine tata cu Danette de ciocolata. In sfarsit ceva zahar in sange =P~ Cand ma fac bine bag la kfc si la cola in mine pana explodez. Dependentaaaaaaa :\ Drogurile-vicii care ma urmaresc peste tot… Cine stie, poate o dau in altele. Infectie alimentara nu imi amintesc sa fi facut in ultima vreme. Timpul nu este insa pierdut!!!

Now… let`s follow the cops back home and rob their houses… desi prefer varianta in care te urmaresc pe tine acasa si iti fur un sarut si o ardem impreuna mononucleozic <3 ia zi, vrei?

P.S. Azi mi-au venit rezultatele analizelor. Nu e mononucleoza  ;( E alta infectie :X O ard infectata in continuare; at least it`s not letal :))

Bucurestiul chiar e mai rece acum, satul de noi. Si singurul lucru pe care il pot face e sa ma opresc si sa privesc fix de pe balcon spre partea ta a orasului. Simturile chiar mi-au luat-o razna, e prea devreme pentru mine, e duminica dimineata, abia zece jumate, dar sunt treaza de mult, am fumat deja prea multe tigari, am baut deja prea multa cola si am simtit deja prea multe ganduri apasandu-mi umerii si golindu-ma, lasandu-ma amortita.
Cand am zis ca o sa imi gasesc limita nici eu nu ma credeam, nu aveam impresia ca o sa reusesc sa privesc cu atata indiferenta ceea ce a fost centrul de interes un an jumate…
Mereu umpleam golurile si rupeam cerul si lumea in doua, ca pe niste foi subtiri de hartie, stand langa el si visandu-te pe tine.
Da, chiar a durat ceva timp, chiar mi-am plecat capul de zeci de ori, chiar m-am inchis in mine si in el si uneori chiar in tine. Dar acum e bine in sfarsit. Acum tu nu mai esti si scriu calma si sunt relaxata si fericita. Pentru ca desi ai fost EL pentru prea mult timp pentru cat meriti, viata a mers inainte, in paralel cu tine.
Te-am iubit, fraiere… Nu am chef azi, nici de tigari, nici de tine, nici de umaru-mi gol, nici de zambetu-mi amar, nici de zilele de luni, nici de anii care au trecut si care vor mai trece. Azi o sa dorm si nu o sa mai am notiunea timpului…

Ca niste vampiri, ne folosim de slabiciunile celorlalti si sugem totul din ei ca sa ne ridicam un pic orgoliul, sa ne astupam gaurile lasate de frustrarea si tristetea pe care le ascundem sub zambetul fals si replicile negandite si nesimtite. Avem impresia ca vom compensa pentru lipsa de viata din venele noastre. Ne dramatizam existenta si ne facem rau singuri. El se razbuna pe mine cand ii creez ocazia, doar il las sa vada cat de slaba sunt in fata lui. Eu ma razbun pe altii, oricine tine la mine trebuie sa sufere pentru ca nu am eu puterea de a trece peste podul asta…

“You think your days are ordinary and no one ever thinks about you, but we’re all the same and she can hardly breathe without you…”

Suntem la fel in unele privinte, desi detest sa recunosc asta. Calcam totul in picioare pentru orgoliul nostru, pe care il lasam intr-o secunda pentru o persoana. Dar daca mie mi se taie respiratia cand e vorba de el, lui i se taie cand e vorba de alta si altuia cand e vorba de mine.

Asta facem toti? El/Ea nu ne iubeste si ne razbunam pe cel care ne pune pe primul loc numai ca sa ne fie o secunda bine? :\

Ma distruge psihic, ma darama, ma ridic si il suport din nou. Nu e insa semn de putere, ci de slabiciune. Daca ma ridicam si nu il mai suportam?! Uneori ma intreb care sunt limitele mele actuale, pentru ca cea de acum doi ani nu ar fi rezistat nici 5 minute cu el. Poate diferenta sta in faptul ca atunci ma intrista, acum ma lasa rece, cel mult ma enerveaza. Nu inseamna ca nu mai tin la el, tot cum ii place lui sa fie este: centrul universului. Pacat insa ca e vorba doar de lumea unei persoane, care il supraestimeaza ca sa poata ramane X-ul din centrul cercului.

Dar maine se termina totul. Mi-am gasit limita…

“Controlling my feelings for too long; trying to please you for too long…” :\