Once more. With feeling!!1

Şi brusc orhideea mea s-a făcut neagră şi şi-a deschis petalele cât a putut de mult şi ne-a înghiţit într-o gaură neagră, în care am avut şapte revelaţii şi în care ne-am transformat. Eu eram o floare, iar tu broasca râioasă care îmi dădea târcoale, urât mirositorule! Şi vedeam nu numai forma orologiului mare din centrul galaxiei noastre mici ci şi sunetele pe care le scotea, în timp ce făcea timpul să treacă, instabil. Erau mici vârtejuri care ne absorbeau amintirile şi bătăile inimii şi atomii coloraţi. Apoi a început să se învârtă din ce în ce mai repede, eram în maşina de spălat şi centrifuga ne lovea de toţi pereţii. A fost scurt, pentru că în punctul maxim al vitezei, o rachetă a pornit cu noi prin tunelul spre soare, iar in lumină am văzut o membrană transparentă. În ea era o formă întunecată, care căsca şi se întindea, iar membrana se mula după ea. Uite, arată ca o floare! Apoi mi-am dat seama ce e de fapt şi am început să tremur şi am stârnit un cutremur pe soare. Instabil, arunca raze de soare în toate direcţiile, iar orologiul din centrul galaxiei mici din gaura neagră încerca să îl hipnotizeze, să îl calmeze. Şi tu conduceai racheta, în urcare, căutai să ne scapi pe noi trei, pentru că luasem şi floarea cu noi. Eram in jurul unei planete verzi, orbitam, iar gravitaţia ei ne trăgea, ne deforma pereţii, ne schimba după matricea ei în nişte fiinţe cu ochii verzi, sticloşi.

Am căzut pe planeta verde, un câmp pustiu cu flori de noroi, cu infinite ploi. Eram noi, noi, şi ei, vechi, oamenii cu ochii verzi sticloşi, bolnavi de milenii întregi. Cine plânge tot timpul?! Ce e în neregulă cu ei? O sperie pe asta mică…

Aici fulgerele erau albastre, iar ochii tăi îşi schimbau culoarea de fiecare dată când fulgera. Erau iar albaştri, singurii ochi albaştri de pe planeta asta verde. Îmi amintea de Pământ. Suntem singurii rămaşi. Noi doi şi asta mică. Şi nici măcar aici nu te simt al meu. Deşi chiar nu ai al cui să fii, suntem singurii. Noi şi oamenii cu ochii verzi, sticloşi.

Regina lor, o femeie, ha, în sfârşit o femeie!, mi-a întins o mână. Era maro. Ce aiurea sunt şi oamenii ăştia, maro aşa. Poate şi ei sunt de căcat, ca aia de pe Pământ. M-a atins pe faţă, temătoare, apoi a zâmbit. Ce dracu’ a făcut, tocmai mi-a citit gândurile? Poate îi place pielea mea. Încă nu s-a transformat, e tot măslinie. Şi apoi a ridicat mâinile deasupra capului, unde şi le-a unit, şi erau verzi, ca pomii de deasupra ei. Apoi, pentru o secundă, cât a fulgerat, s-au facut albastre. Şi mi-am dat seama că de fapt, oamenii ăştia erau transparenţi sau cameleoni sau… ce dracu e în neregulă cu voi?? Eram panicată, iar el stătea cu aia mică în braţe, în noroi, lăsându-mă pe mine să mă descurc cu oamenii ăştia dubioşi. Evident, laşule, tot pe mine mă bagi la înaintare.

Regina s-a aplecat atunci în faţa mea şi apoi mi-a atins obrazul cu buzele ei moi, gelatinoase. Într-o secundă am înţeles. Eram surori, erau toate femei, amazoane, venite aici ca să scape de răutatea de pe Pământ, de războaie şi de lipsa iubirii. Erau tinere, nemuritoare şi artiste. Mi-au cerut să le pictez lumea, aşa cum e acum. Eram prima care venise în 700 de ani, credeau că Pământul e gol de iubire deja.

Pictează-ne te rog lumea ta, dar el trebuie să dispară. Mi-a transmis cu dispreţ mintea Reginei. Aia mică a tresărit. El nu a schiţat niciun gest. Ori e mai puternic decât credeam ori… nu ne înţelege. Ca să vezi! M-a amuzat un pic ideea. Am încercat să îi spun că nu mă pot despărţi de el, dar mintea mea nu putea decât să primească mesajele. Eram ca un radio stricat. Am încercat totuşi să o ating, poate înţelege aşa. Nu voiam să vorbesc, să îl sperii pe el. Când degetele mele tremurânde i-au atins pielea, Regina s-a dat cu un pas în spate, tremurând. Apoi, cu voce tare, a spus, lin, cu dragoste, mândrie şi speranţă: El e pânza ta, nu? Pielea lui… mintea lui… pensulele tale au nevoie de el pentru a colora, nu?

Am zâmbit, iar el a lăsat-o pe aia mică în flori şi a venit lângă mine. Era parcă într-o transă, amuţit, datorită magiei lumii noi. Era primul bărbat care călcase pe pământul lor şi trăise. Pentru că eu chiar îl iubeam.

Regina a început să râdă, isteric, malefic, l-a tras şi l-a sărutat cu buzele ei scârboase de meduză. El nu a reacţionat. A împins-o şi mi-a luat mâna.

Apoi ea, liniştită şi drăguţă iar, le-a spus surorilor ei: Ciudat. Şi el o iubeşte. Poate că Pământul nu e atât de gol pe cât credeam.

Am surâs, credeam din tot sufletul că nu s-a pierdut dragostea. A venit la mine, m-a îmbraţişat şi apoi, schimbându-se la faţă mi-a spus să am grijă de sufletul meu, dacă nu vreau să fiu exilată, ca ele. Am râs şi i-am spus că sufletul meu este irevocabil al lui. Regina a şuierat nervoasă, ca un şarpe, mi-a dat o palmă puternică, iar în secunda următoare, orhideea mea era iar alba, pe biroul meu, iar aia mică dispăruse. El tot în fortul lui din cuburi de zahăr stătea, râzând singur. Dar de data asta ştiam că undeva, adânc, în singurul colţ din el care mai crede în magie suficient încât să îl facă să tacă, mă iubeşte.