intro
Candy e femeia perfectă. Mă aşteaptă în fiecare seară în bucătărie, stă liniştită pe scaun, cu picioarele ei lungi sub ea, cu pielea închisă la culoare şi ochii mici pe care îi strânge deranjată de lumină. Nu-mi găteşte, nu vorbeşte mult, nu mi-o trage, dar este ideală. Prezenţa ei îmi încălzeşte sufletul şi nopţile în care sunt singur.
Rutina mea nu o deranjează şi e complet independentă de mine. Când am musafiri se face dispărută. Nu ştiu unde stă, nu am fost niciodată la ea acasă. Nu m-a invitat şi nici nu mi-am dorit să o facă. E micuţă, casa ei trebuie să fie la fel de mică, iar eu am 1.90. Am picioarele lungi şi mari, nu ar încăpea nici pe canapeaua ei, nici în papucii ei. Mâinile mele i-ar strivi cănile şi paharele. Sforăitul meu i-ar zdruncina ferestrele. Fumul meu i-ar declanşa alarma din bucătăria mică. Ştiu asta. Şi ea o ştie. Aşa că stăm la mine, mereu, e un lucru stabilit din prima secundă.
Totuşi, nu mai ţin minte când am cunoscut-o. Ştiu doar că a venit la mine acasă cu un prieten comun şi de atunci nu a mai plecat. La început am detestat-o, voiam să o calc în picioare şi să-i împrăştii maţele pe gresia din hol. Încă am momente, când intru târziu în casă şi o găsesc pe hol, mă sperie şi scap punga cu pâine, iar ea se repede să muşte flâmândă din ea, când i-aş da un picior, s-o lipesc de perete, să îi rup mâinile şi să-i smulg părul. Femeia asta are un păr atât de fin, pe care îl ţine mereu ascuns sub o eşarfă neagră, de parcă ar avea cancer sau ar fi în doliu sau ambele. Şi îmi doresc să moară, de atâtea ori, de mâna mea sau într-o catastrofă naturală sau într-un accident stupid. Oricum, dar să moară şi să o doară. Pentru că ea îmi aminteşte de libertatea pe care nu o am. Şi de femeile pe care le-am pierdut. Şi e o rană atât de adâncă, imposibil de închis, imposibil de domolit, care pulsează constant şi mă omoară sau mă învie în ritmuri încă neclare. Sunt zile care îmi iau ani din viaţă şi secunde care parcă îmi dau câteva minute înapoi. Dar totul este o iluzie, desigur. Existenţa mea este o linie dreaptă. Niciun urcuş, niciun coborâş, nicio discontinuitate în spaţiu sau în timp. O simplă dimensiune, cu un timp unic, cu aceleaşi dimineţi şi 10 ore în birou. Aceleaşi weekenduri şi vacanţe, aceleaşi sărbători şi mese cu părinţii. Aceiaşi sâni şi aceleaşi buze pe femei diferite, dar, într-un final, la fel.
Singurele momente în care viaţa mea are o urmă de viaţă în ea sunt serile cu Candy, dar mai ales nopţile goale de ea. Pentru că dacă ea nu e, atunci e Iana. Şi da, pe Iana vreau să o dau afară din casă din secunda în care îi deschid uşa şi vreau să se întoarcă imediat după ce a plecat, dar dincolo de instabilitatea mea este constanţa ei. Candy îmi aminteşte de libertatea pe care nu o am. Dar Iana, ea este libertatea pe care o râvnesc. Şi o vreau şi pe ea moartă, din acelaşi motiv, din invidie şi din ură, dar moartea ei ar trebui să fie intimă, să fie actul meu şi să fie grotesc, inuman, să-mi iau chitara şi să o rup în bucăţi pe spatele ei, să o sugrum cu corzile, să-i înfig griful în stomac şi degetele în gură, să trag de obrajii ei până când o lărgesc atât de tare încât craniul ei devine peşteră, iar în ecourile ei şi prin moartea ei tragică să îmi regăsesc sunetul. Aş ucide pentru a crea. La asta mă gândesc de fiecare dată când aştept să vină Iana şi cumva morbidul se transformă în erotic şi mă excit atât de tare încât o iau din faţa blocului, i-o trag în lift şi abia apoi îi spun bună. Iar după ce pleacă ea, se întoarce Candy, ştiind că o aşteaptă, ca-n prima seară, o pungă cu bomboane cu lichior, pe care să le lingă şi care să o îmbete, în timp ce eu rulez un joint înainte să mă culc.
flutter. [prolog] – fragment
Serile în oraş sunt mereu gri printre clădirile prea înalte ca să poţi vedea un apus şi pe străzile necunoscute care nu te lasă să te simţi vreodată ca acasă, printe maşinile care îşi bat joc de tine la fiecare semafor, urlând : avem aceleaşi locuri de văzut, mişcă-te mai repede. Urbanul se citeşte în hainele şi zâmbetele pierdute ale oamenilor de pe bulevarde şi din autobuze, metrouri, tramvaie, trolee. Îi vezi pe toţi trăgând după ei serviete sau genţi sau rucsacuri prea grele. Oare îşi îndeasă în fiecare dimineaţă tristeţea şi monotonia, singurătatea şi răceala şi griul în ce au la îndemână ? Sau, cei mai ordonaţi, le împachetează şi aranjează, punând deasupra exact ce urmează să-i scufunde într-o nouă-veche zi ?
Şi e atât de multă linişte în zgomotul mereu prezent. Resemnarea le-a luat tuturor vocile şi culorile şi plăcerile. Uitase cum e să fumeze fără să o înece aerul încărcat de noxe şi toxine şi arome naturale preschimbate, îmbuteliate. Uitase cum e să deschidă geamul şi să nu o asurzească claxoanele şi oamenii şi uşile şi servietele şi foile şi pixurile şi capsatoarele şi… liniştea.
Griul nu te lasă să respiri, să priveşti, să asculţi. Era bine în verde, între micile sunete de frunze şi de insecte, între luminile pale de pe prispele vecinilor. Odette s-a uitat în jos, la balerinii comozi şi la rochia pe care o cumpărase în urmă cu zece ani din cauza unei copile. Şi-a amintit cum în vara aceea, în faţa unui magazin mic, fără nume, o fetiţă râdea uitându-se la asfalt. Avea părul creţ şi ochii mari, albaşti, dar o culoare intensă, închisă, aproape bleumarin, şi în mână o vată de zahăr şi dulce peste tot în jurul gurii. Chicotea atât de tare încât întrecea zgomotele din jur şi atrăgea lumina printre frunzele nucului de lângă magazin. Controla vântul şi crengile cu mişcările ei mici şi pe asfalt lumina se juca, desena într-o limbă necunoscută poveşti probabil minunate. Aia mică striga în gura mare, ignorată de oraş şi ignorându-l la rândul ei. În momentul acela, ea era o prinţesă, cu vise şi în mâini cu-o sabie cu care să lupte înspre ele. În momentul acela în oraş cineva învăţa să iubească, cineva îşi cunoştea prietena cea mai bună, cineva intra într-un magazin mic, fără nume, şi îşi cumpăra o rochie verde, cineva îşi cumpara primul pachet de ţigări şi cineva îşi consuma ultimul pachet de cretă colorată ca să aprindă viaţa într-o bucăţică de oraş.
Copilul salvează oraşul gri… dar copilul creşte.
Şi în faţa ei parcă o vedea pe fetiţa pe care o privise în urmă cu zece ani. Parcă era ea, dar parcă nu-i venea să creadă că ar fi. Ochii-i bleumarin erau aceeaşi şi părul i se ondula acum în bucle mari, neglijente, gura nu mai avea dulce peste tot, ci fum. Privirea ei avea parcă aceeaşi candoare, dar era înconjurată de riduri de expresie, imperceptibile când se uita în gol. Ce poveşti minunate ascunde oare golul întunecat de seară? Se compară cu lumina de pe asfalt, dintre frunzele de nuc?
Şi fata, dacă e aceeaşi, se compară oare ? Şi cine a schimbat-o atât de puţin şi atât de mult ?
Odette, a strigat-o, tuşind scurt.
Prea multe ţigări ?
Prea mult aer curat, a zâmbit. Chiar vreau să plec de aici, a continuat, cu o tristeţe de neînţeles. Plictiseala ar fi fost mai firească. Odette se uita la ea, întrebându-se ce anume a ţinut-o atât de mult în locul acela şi la ce vrea să se întoarcă.
Atunci haide să vorbim puţin despre ce te-a adus aici, i-a zâmbit încurajator.
Paranoia.
A ta ?
Nu. Paranoia alor mei. Credeau că sunt în… pericol, cică.
De ce credeau asta ?
Pentru că toţi au pus accidentul pe baza depresiei, a izbucnit. De parcă dacă voiam să ma sinucid nu alegeam şi eu o metodă mai… eficientă, a continuat dezamăgită.
Te-ai gândit la o metodă mai eficientă ?
Nu, evident, a tresărit indignată. Doar că un bulevard pustiu, o viteză mică şi o maşină rezistentă nu sunt tocmai elementele pe care le-ar alege cineva, a explicat.
Cu atât mai mult cu cât am înţeles că eşti perfecţionistă şi dramatică, a citit Odette de pe prima foaie a agendei.
Şterge tot ce ai scris în caietul ala obscen. Cristi 1, 2 şi 3 nu aveau nici cea mai mică idee. Mă prosteam.
Deci nu eşti perfecţionistă ?
Interesant că mă consideri dramatică, a râs, foindu-se neîncetat pe scaun, cu mişcări mici, aproape imperceptibile.
Dramatică, puţin răsfăţată, teribilistă, pentru mine toate sunt în aceeaşi categorie. Un act. Dacă voiam să văd aşa ceva, mă duceam la o piesă de teatru.
Ce vrei să vezi atunci ?
Vreau să te înţeleg.
Cristi ar fi spus că vrea să mă ajute.
Cum aş putea face asta fără să te înţeleg mai întâi ?
Odette o privea şi o vedea şi vedea dincolo de pielea ei. Ochii-i migdalaţi se încreţeau la margini, sub gene, când zâmbea; fruntea ei arăta trei cute de fiecare dată când încerca să analizeze înţelesurile ascunse ale dialogului aproape nerealist. Oamenii nu mai stau să asculte, s-au gândit amândouă, ce bine că există cineva care ştie când să tacă.
Ai şi tu dreptate.
Deci ? Eşti sau nu ?
Da. Şi nu. Ideea e că sunt în multe feluri. Şi în capul meu, totul ajunge să se bată cap în cap cu ceva. Dar există o armonie. Şi probabil crezi că aberez, i-a spus privind în jos, aproape ruşinată.
Nu. Te analizezi mult, nu ? Şi nu numai pe tine.
Da.
Te-ai gândit că eşti totuşi prea aproape ca să vezi clar lucrurile ? Şi că asta te-a făcut să te simţi, nu ştiu, debusolată ?
Şi că am trecut pe roşu ca să atrag atenţia ?
Nu, a râs Odette, nu, am stabilit deja că nu a fost intenţionat. Eu mă refer la ultimele luni. De ce ai stat atât de mult aici ? De ce ai acceptat să vii ?
M-au obligat.
Eşti majoră. Nu poţi spune că te-au internat împotriva voinţei tale într-un sanatoriu.
TU AI VĂZUT CÂT DE ALB E TOTUL ? a ţipat amuzată.
Da, mi se pare că am zărit nişte alb pe ici pe colo, i-a răspuns râzând.
Hai să fumăm o ţigară.
Sigur că da, cât timp nu e o metaforă…
…nu, nu, ai trecut peste vârsta la care e OK să fumezi iarbă.
Şi tu ?
Fără supărare, dar nu eşti persoana cu care aş face-o.
Dar cine e ?
Hai, fumăm ? Ambele îşi aprinseseră ţigările deja. Odette s-a întrebat ce ascunde şi de ce îi apar gropiţe în obraji numai când zâmbetul ei e trist .
Nu o facem deja ?
Nu cum trebuie. În tăcere adică. Am văzut că îţi place Pink Floyd. Am luat CD-ul din maşina ta. Hai să ascultăm Shine on you crazy diamond.
Una dintre melodiile mele preferate. Începutul mai ales.
Da. E ca un preludiu. Fiecare notă e mai intensă decât cea din urmă, iar când începe el să cânte, cu vocea aia care vibrează şi în şoaptă… Dumnezeule, e ca un orgasm care a venit prea devreme şi te-a debusolat puţin, dar asta nu îl face mai puţin minunat. Şi-a stins ţigara, la jumătate, a pus melodia şi şi-a aprins o alta. Merită una nouă. Hai, o simţi şi tu ? Hai, ascultă.
Odette nu putea să nu se întrebe de ce acel hai care suna atât de prieteneşte, era de fapt dominant, de ce o copilă era replica fidelă a ei, tinere, şi la cine vrea ea să se întoarcă. Era clar, atunci, exact când au început versurile şi toate ridurile de expresie i s-au dizolvat într-o expresie împăcată, satisfăcută, că are o viaţă la care vrea să revină. Trebuia să-mi dau seama din prima, şi-a zis, dar nu i-a spus nimic ei. Toate la timpul lor…
fuck this, I’m coming back to life.
Ai crede că numai în filmele americane există criza vârstei mijlocii. Numai acolo oameni trecuţi de patruzeci de ani o pot da în mintea copiilor sau, şi mai rău, pot avea impresia că au din nou şaptişpe ani. Dar uite că te trezeşte Realitatea într-o dimineaţă cu un sunet puternic şi în loc să îţi vezi de rutina lipită de două decenii de tine, înjuri pentru că ai adormit iar cu televizorul deschis şi îl înjuri şi pe dobitocul care s-a gândit că diferenţa de volum dintre ştiri şi reclame o să facă pe cineva să cumpere toate porcăriile… Nu o să începi o altă zi detestând lumea corporatistă, aşa că îţi scuturi mâinile pe lângă corp de parcă aşa ai putea alunga toate coşmarurile, inclusiv pe cel mai intens şi cel mai des: fiecare zi nenorocită. Îţi revii rapid. De parcă ar fi un lucru bun. Decazi rapid. De parca ar fi suficient cuvântul. Te scufunzi. Şi în oglindă este cineva mult mai bătrân, mai plictisitor şi mai lipsit de importanţă decât credeai că e posibil pentru o fiinţă care se consideră vie.
Ai crede că există numai în filme… Dar e real, e acum şi e un vierme care îţi mănâncă ultima brumă de respect pentru tine. Bei o cafea, fumezi o ţigară, îţi dai jos halatul, ai sânii un pic lăsaţi, patul tău e gol şi a fost gol de mai bine de un an, intri în duş, îţi spune că vrea să te părăsească, ieşi din duş, fraiere, nu ai picioare ca să pleci, te uiţi în oglindă, îţi prinzi neglijent părul neglijat, fumezi o ţigară, te speli pe dinţi, te speli pe faţă, te îmbraci: fustă cu talie înaltă, dreaptă, până la genunchi, gri, măcar eşti încă slabă, o cămaşă simplă, un sacou gri, pantofi gri-albăstrui cu toc, totul pe tine e gri, tu eşti toată gri şi pleci din apartament. Arunci pe scaunul din dreapta o ţigară fumată pe jumătate în faţa televizorului, înainte să fi adormit cu el deschis şi pleci şi din faţa blocului. Şi apoi şi din Bucureşti. Pentru că apogeul a fost atins şi singurul lucru la care te gândeşti este să abandonezi totul minunatei vârste de şaptişpe ani, când erai fericită. Aşa că pleci pe un drum de ţară spre ea şi speri că spre tine, rătăcită undeva între Bucureşti şi o casă oarecare.
Şi râzi când pe un drum prăfuit pui CD-ul cu Pink Floyd şi prima melodie e Coming back to life. Râzi şi fumezi şi, pentru prima oară, îţi aminteşti cine erai.
flutter.
Un dialog cu ea este unul între două minţi ordonate şi frumos educate. Fiecare îşi aşteaptă rândul, face mutarea şi aşteaptă din nou, ca într-un joc de şah. Ea nu câştigă întotdeauna, nu e infailibilă, dar luptă cu toate puterile şi are mereu ultimul cuvânt. Jocul nu se termină până când ea nu îşi doreşte un sfârşit…
Blue Valentine and Your Possible Pasts.
Se vede ca suntem copiii abandonati, fiintele cele mai mizerabile ale societatii, distrusi si distructivi, delasatori si blestemati.
Se vede ca esti incomplet si trist pentru ca te-am omorat in mintea mea de mii de ori, doar ca sa iti asimilez viata intreaga si sufletul compact, ca sa pastrez in mine esenta ta, intrucat am fost mereu egoista si posesiva.
Se vede ca iubirea devine iubire doar cand e marcata de durerea unei gauri adanci, a unui gol. Golul din lipsa unei prezente remarcabile sau golul din asimilarea fragmentelor tale de catre acel burete fascinant care iti purifica fiinta.
Se vede si lipsa exactitatatii matematice din procesele de segregare, cand doi nu inseamna 1+1 ci plasarea undeva intre zero-incomplet si unu-intreg, de ambele parti, alaturi de ramasitele ce devin in timp deseuri toxice. Si nici in imbinare nu exista adunari precise, cand intregurile sunt doar un mit si piesele nu se potrivesc perfect niciodata.
Se vede cumplit de limpede ca trecuturile posibile au o pondere mai mare decat optiunile probabile de viitor.
Si prin regrete si intrebari se vede cat de adanc e inserata in noi tristetea prin constientizarea nimicniciei noastre si a incompletului care ne caracterizeaza.
Se mai vede si ca toti, fara exceptie, suntem limitati, fixati pe o linie de mijloc, de plutire, subtire, cu un singur sens si intrerupta in diversele puncte destinate decadentei inevitabile.
Dar frapant este ca dreapta aceasta, neclara si translucida, poate tine pe ea doi si ii poate tine drepti. Si atunci tot ce se vede piere in fata posibilitatii, tot ce e clar e inlocuit cu siguranta incertitudinii si noi, mai confuzi ca niciodata, transcedem spre fericire.
Alterego in Ziarul Financiar
Astazi a aparut in Ziarul de Duminica primul episod dintr-un alt roman serial. Un roman inca nepublicat, al unei autoare inca necunoscute, dar care a facut primul pas inspre…
Vor aparea patru episoade din Alterego, de-a lungul urmatoarelor saptamani. Multumiri speciale domnului Ioan Es. Pop, care a vazut ceva in textele mele si care mi-a adus marea fericire de a fi publicata. Un inceput bun, sper, pentru sarmanu-mi roman, care a trecut prin atatea mutilari si metamorfoze incat merita un pic de stabilitate si de fericire :D.
Primul episod: Celor care vibreaza. E cuvantul inainte al romanului si contine in el toata esenta Sonnjei, personajul principal. Il puteti citi aici.
later edit [3 dec, 15:23]: Al doilea episod a aparut azi. Despre Ele, prin doua fragmente din capitole diferite. Il puteti citi aici.
later edit 2 [10 dec, 12:53]: Al treilea episod, din 02:02. metamorfoze, aici.
later edit 3 (21 dec, 21:57): Ultimul episod, Cosmogonie, aici.
Există disperare, beatitudine şi nimicnicie. Restul e banal.
Problema cu planurile e că nu au niciun rezultat concret, iar ţie îţi face plăcere să-mi aminteşti. Eu visez, tu-mi tai craca de sub picioare cu o replică senină, eu sper, tu mă săruţi înapoi la realitate, eu sunt boemă, tu mă faci nebună. M-am chinuit singură mereu, iar când vreau să fiu fericită, tu mă nefericeşti în cel mai crud mod posibil. Zâmbind. Şi totuşi, pragmatismul tău mi se potriveşte. E oarecum firesc ca doza mea de nebunie să-şi găsească locul în rădăcinile tale reale, cum mi-l găsesc eu în braţele tale în singurele nopţi în care dorm liniştită, fără coşmaruri, fără insomnii şi, mai ales, fără vise. Fericirea asta a fost incertă iniţial, nefirească, de fapt neobişnuită. Apoi am început să nu mai cred în fericirea de ocazie, să mi se prăbuşească teoria şi apoi să nu mai cred în nimic. Să fie ciudat, să fie prea normal, să mă simt banală numai pentru că nu-mi puteam exagera existenţa.
Şi într-o zi, punându-mă în locul tău şi împrumutându-ţi ochii pentru câteva secunde, privindu-mi toate defectele şi nebuniile şi obsesiile, văzându-le pe toate albastre, potolite, latente, am simţit exact ce am crezut pierdut. Exact acea fericire a unui singur moment calm, nepătat de acţiuni sau cuvinte, o fracţiune paralelă cu existenţa noastră, dar adânc înrădăcinată în noi. Deci fericirea de ocazie peste care construiesc eu totul există, problema însă e teoria în sine. Mereu am crezut că fericirea simplă e banală, ca numai ce e cu adevărat vibrant contează. Nu am realizat că momentele de revelaţie vin şi în perioade de pace, dar nu sunt atât de uşor de observat ca cele din timpul crizelor. Motivul este evident: discrepanţa dintre stări. Cum de nu am înţeles până acum?
Fericirea din nefericire pare mai intensă, la fel cum nefericirile din fericire par mai catastrofale. Emoţiile intense sunt însă aceleaşi în esenţă. Singura diferenţă constă în contextul în care se manifestă. Şi aici intervine o altă dilemă, care să o înlocuiască pe precedenta cum e mai bine, liniştit şi simplu sau devastat, dar extatic? Iar asta e de o mie de ori mai rea, pentru că adevărul e că nu există cale de mijloc. Ori Simţi ori nu. Există disperarea incurabilă, pe care scurtele momente o ameliorează, dar o nu o vindecă, există beatitudinea pe care nu o dărâmă crizele, dar nu o adâncesc vibraţiile şi există nimicnicia, decăderea supremă a simţurilor, fie din disperare, fie din beatitudine. Restul e banal.
Dar peste nenorociţii care Simt se abate o altă tragedie. Când ajungi să cunoşti alternativele, ce alegi? Într-un final, cine e mai fericit? Cel ce în disperarea constantă găseşte raze de speranţă sau cel ce din lumină mai cade brusc în întuneric? Din ambele decazi într-un final, de ambele se alege praful. Adevărul e că orice ai alege, alegi nimicnicia. Fie prin intensitate posibilă, fie prin fericire probabilă.
