Ca niste vampiri, ne folosim de slabiciunile celorlalti si sugem totul din ei ca sa ne ridicam un pic orgoliul, sa ne astupam gaurile lasate de frustrarea si tristetea pe care le ascundem sub zambetul fals si replicile negandite si nesimtite. Avem impresia ca vom compensa pentru lipsa de viata din venele noastre. Ne dramatizam existenta si ne facem rau singuri. El se razbuna pe mine cand ii creez ocazia, doar il las sa vada cat de slaba sunt in fata lui. Eu ma razbun pe altii, oricine tine la mine trebuie sa sufere pentru ca nu am eu puterea de a trece peste podul asta…

“You think your days are ordinary and no one ever thinks about you, but we’re all the same and she can hardly breathe without you…”

Suntem la fel in unele privinte, desi detest sa recunosc asta. Calcam totul in picioare pentru orgoliul nostru, pe care il lasam intr-o secunda pentru o persoana. Dar daca mie mi se taie respiratia cand e vorba de el, lui i se taie cand e vorba de alta si altuia cand e vorba de mine.

Asta facem toti? El/Ea nu ne iubeste si ne razbunam pe cel care ne pune pe primul loc numai ca sa ne fie o secunda bine? :\

Ma distruge psihic, ma darama, ma ridic si il suport din nou. Nu e insa semn de putere, ci de slabiciune. Daca ma ridicam si nu il mai suportam?! Uneori ma intreb care sunt limitele mele actuale, pentru ca cea de acum doi ani nu ar fi rezistat nici 5 minute cu el. Poate diferenta sta in faptul ca atunci ma intrista, acum ma lasa rece, cel mult ma enerveaza. Nu inseamna ca nu mai tin la el, tot cum ii place lui sa fie este: centrul universului. Pacat insa ca e vorba doar de lumea unei persoane, care il supraestimeaza ca sa poata ramane X-ul din centrul cercului.

Dar maine se termina totul. Mi-am gasit limita…

“Controlling my feelings for too long; trying to please you for too long…” :\