Once more. With feeling!!1

Vorbeam aseara cu ea. Era atat de simpla, in pantaloni scurti si un maieu negru, desculta, pe fotoliul meu. Avea o tigara intr-o mana si scruma pe jos. Era un pic palida, cu ochii ei mereu umflati si conturati cu negru si parul lung si cret. Imi povestea pentru a mia oara noaptea in care s-au cunoscut, noaptea in care au fumat pe balcon, tacuti, unul langa altul, un pachet intreg, apoi el a intrat in casa si in scurt timp l-a vazut de sus intrand intr-un taxi fara sa se uite spre ea. Isi amintea de cate ori a iesit cu el si s-au certat in public, de care ori ea tacea si el, nervos, ii mai dadea cate o palma. O izbea insa amintirea ultimului lor sarut. Trecuse mult. Fusese scurt, o sarutase pe buze doar, insa a tinut locul ultimelor lor cuvinte. Era primavara, aveau 17 ani, poate 18, nu mai mult… Au iesit pe strazile topite sub tocurile ei, sub talpa lui ce apasa greu pe asfalt. Ea a luat-o intr-o parte, el in cealalta.
S-au intalnit de multe ori de atunci, insa nu s-au mai recunoscut. Uneori ea il vedea si ii bubuia inima, ma strangea de mana si imi zicea ca are o senzatie tare ciudata din cauza necunoscutului care tocmai a trecut. Mereu ii ziceam ca era un tip foarte bun, ca m-a dat si pe mine peste cap. Ce era sa ii spun? Le era mult mai bine unul fara altul.
Acum inca imi povesteste despre el, desi au trecut prea multi ani si nu mai stie nici macar cum il cheama, nici macar cum arata. Uneori mai schimba detalii din povestile ei, pesemne le-a mai uitat si ea. Eu stiu insa adevarul. Stiu si cum il cheama si cum arata si unde e. Insa ea nu il va mai vedea niciodata, chiar daca va fi in fata ei. Unicul lucru pe care si-l aminteste clar e privirea lui, uneori atat de goala, alteori coplesitoare… ochii lui la fel de banali ca ai ei, caprui si cu pleoapele mereu umflate, care au clipit acum mult timp in acelasi ritm cu ai ei.
A plans mult din cauza lui. A baut, a fumat, a plans iar si s-a ascuns in diverse relatii. Si rareori el aparea la usa ei si o saruta… de fiecare data fumau in zorii zilei un pachet intreg de tigari, mereu prea puternice pentru ea si de fiecare data el pleca fara sa se uite inapoi.
O intrebam tot timpul de ce accepta asta. Mereu se mintea ca si ea are beneficii, ca nu o foloseste. Taceam apoi amandoua si intr-un final imi spunea ca toata povestea asta o doare teribil… dar ca nimeni nu trece prin asta pentru durere, ci pentru acele clipe scurte in care nimic nu mai conteaza, doar privirea, sarutul, tigara…
Stiam ce zice, teoretic cel putin. Intensitatea unei clipe cu adevarat fericite, dar rare, nu se compara cu o “fericire” constanta. Mie imi era insa frica sa sufar. Dar ea se bucura de el la maximum, intr-un fel in care cea cu care el traia de ani de zile nu putea, intr-un fel pe care eu nu il intelegeam pe deplin pentru ca ma temeam de atata fericire. Sau poate de povara dintre clipe…
Statea pe fotoliul meu, cu fata obosita, un pic palida, imbatranita si cu privirea goala. Nu zambea. Nu isi explica de ce. Nu facea legatura cu el pentru ca ani de zile nu a stiut ca era zilnic langa ea. Eu stiu insa ca nu a mai zambit de cand el s-a mutat din oras si nu l-a mai vazut. Unii zic ca exista mai multe suflete pereche… Ea nu credea in asta. El era si va fi mereu sufletul ei pereche. Nu si invers.