top 3.1
revin si cu topul de duminica, simt nevoia de a promova artistii pe care ii iubesc, macar atat sa fac daca tot le iau albumele de pe net ca nesimtita.
Alexandrina si Emeric Imre si Edward Shearmur [care a compus melodiile din K-PAX] au fost minunati zilele astea, da, dar nu intra in top 3 saptamana asta.
3. The Red Jumpsuit Apparatus – Your Guardian Angel, pentru use me as you will, pull my strings just for a thrill.
2. Vama Veche – Copilul si Durerea, pe care am redescoperit-o si care a starnit un moment haotic, de emotie, dor si constientizare a neputintei.
1. Pink Floyd – Wearing The Inside Out, pentru instrumental, pentru versuri, pentru sentiment, e superba. Am scris despre ea si-n postul trecut, unde poate fi si ascultata.
It’s been so long since he spoke. Well, he can have the words right from my mouth.
Zilele astea au fost bune, mi-am luat si am inceput sa citesc Degete Mici de Filip Florian, are trei premii pentru debut si am vrut sa vad cum e o astfel de carte, sa ma demoralizez complet. In schimb mi-a facut un chef de scris incredibil, imi pierdusem dorinta, inspiratia, linistea, eram intr-o pasa foarte proasta cu romanul. Concertul lui Emeric Imre m-a marcat, m-a coplesit, s-a jucat cu sufletul meu cantand, nu am crezut niciodata ca imi poate placea folkul atat de mult, dar omul asta si formatia lui au ceva special, este de ascultat, il recomand cu toata inima.
Apoi am fost aseara la un eveniment la Muzeul Taranului Roman, cu proiectii de scurt-metraje care promovau protejarea mediului, majoritatea seci si destul de proaste, doua amuzante, unul emotionant. Foarte misto ideea, pacat de filmuletele pe care le-au ales, zece minute in care un cioban vorbeste despre oile sale si alte zece in care vezi o familie din Argentina (parca?) spaland pungi de plastic si culegand sticle, femei alaptand in jegul ala si facandu-si unghiile, acoperite de muste, te fac mai degraba sa iti smulgi parul din cap decat sa te gandesti la reciclare si mediu. Sau suntem noi insensibile si nesimtite, e o probabilitate destul de mare. Apoi am fost la concertul Alexandrinei Hristov, care a fost absolut superb, in ciuda aglomeratiei [femeia asta e incredibila, ar trebui sa inteleaga ca are nevoie de o sala mult mai mare la cati oameni vin sa o asculte] si asteptarii de vreo trei ore. Si din nou o stare atat de rara de liniste si seninatate m-a cuprins. Iar seara asta s-a incheiat cu o plimbare prin centru cu R., era cald, este noiembrie, este aproape iarna si pentru prima oara cred ca ma bucur ca nu e vara.
Scriu de 2 ore, mi-am finisat primele 3 capitole, sunt multumita, iar atmosfera e perfecta pentru asta. Tigari, da, prea multe tigari, dar intra bine, ceata, a si plouat putin, momentele misto de saptamana asta, care mi-au lipsit in ultimul timp, linistea din casa, rara, linistea din suflet, si mai rara, iar peste toate am descoperit zilele trecute prin discografia pf o melodie superba [superb cuvant este superb], wearing the inside out, care e pe repeat de cand m-am intors. Sa tot dormi, scrii, visezi si iubesti ascultand-o…
Am luat pauza de la roman adineaori, pentru ca am fost intrerupta in mod grosolan de niste prieteni, dar revin in curand. Nu vreau sa dorm la noapte, am timp luni. Maine targ de carte la romexpo si targ de dulciuri la polivalenta. Frumos e inceputul iernii, frumos e sa simti, frumos e sa poti scrie iar, frumos e haosul calm de-acum si frumos e versul lui Stanescu pe care i l-am spus candva, nestiind ca azi i-l voi dedica tacuta. Si totusi si totusi poarta asta, dintre mine si tine, trebuie zguduita de cineva…
chaotic ana.
Sufar o criza de personalitate critica in seara asta. Am nevoie de cineva care sa ma calmeze si stiu sigur ca persoanele capabile sa o faca, cinci la numar, nu sunt momentan disponibile sa ma ajute. Asa ca scriu, ma descarc, e panica ce se intampla, cred ca am un atac de panica as we speak si e amuzant ca nu gandesc absolut deloc ce scriu si voi publica postul asta. Ieri am vazut K-PAX si soundtrackul m-a facut sa plang, pe undeva pe la 4 dimineata. Nu puteam dormi, fumam singura in bucatarie, m-am gandit la doua persoane, am dat cele doua mesaje de rigoare, l-am dat pe silent si l-am lasat in bucatarie. nu urma sa primesc niciun raspuns, asta era cert. azi m-am uitat la 500 days of summer, am plans iar de doua ori. a intrat copilul si durerea pe shuffle, acum o ascult special si nu ma pot opri din lacrimat, e ca si cand cineva ar fi apasat pe un buton si mi-ar fi setat 24 de ore arhisensibile. bine, ca eu chiar nu pot asculta melodia asta, pentru ca de fiecare data mi se face pielea de gaina si incep sa plang e partea a doua. mi se pare incredibila. mi se pare incredibil si ca mai devreme mi-am pus the great gig in the sky [pink floyd] si m-a trecut un fior si am avut un moment din ala de deja-vu. frig. pink floyd. emotia asta data de muzica. omg, ceva e cunoscut, nu? m-am uitat rapid in arhiva si am vazut ca anul trecut, cam pe vremea asta, ascultam si eu pink floyd cu atentie. si asta a fost prima. evident ca iar m-a apucat isteria, de data asta pentru ca nu pot sa cred ca eu simt ca ascult formatia asta de cateva saptamani si in acelasi timp am impresia ca sunt in suflet de o vesnicie. dar m-am panicat, doamne cat de tare m-am panicat, pentru ca am realizat ca a trecut un an. un an frate, iar eu nu am facut nimic special, am fost cam toata perioada intr-un carusel emotional care mi-a ocupat tot timpul. si a trecut un an in care eu am scris si am plans si am ras si am stat cu fetele si am ascultat pink floyd. un an. e greu de inteles, de ce ma panichez asa de tare si de ce tremur acum din toate incheieturile, dar e un an, sau mai degraba sunt cam trei-patru zile de cuvinte si saruturi si deceptii si emotii si entuziasm si prietenie si cateva ore de muzica EXTINSE de-a lungul unul an, cu nimic altceva intre. e un an care ar fi putut fi trait in mai putin de o saptamana si ar fi avut fix aceeasi intensitate. si imi vin versurile alea din pf in minte “And then one day you find ten years have got behind you, no one told you when to run, you missed the starting gun” si desi la mine e doar un an si e o seara aia in care m-am trezit, e panica. si sunt incoerenta. stiu. si scriu doar pentru ca nu am acum cu cine sa vorbesc. nu e nimeni care sa asculte si sa inteleaga si sa fumeze cu mine si sa imi rezolve toate problemele psihice acumulate. am ce-i drept fereastra unui prieten deschisa si e portocalie [urasc portocaliul] semn ca mi-a scris ceva ca sa ma calmeze, i-am zis ca sunt oarecum isterica si plang ascultand copilul si durerea, iar eu il ignor complet scriind chestia asta atat de repede incat stiu ca nu se va intelege nimic probabil. el o sa ma scuze pentru nesimtire. si banuiesc ca vor intelege din postul asta starea mea doar cele cinci persoane, fiecare cand il va citi. cele cinci persoane care acum nu pot, nu vor. imi cer scuze pentru haos. pentru haosul din mintea mea si din viata mea si din mintea mea, repet, ca ala e cauza tuturor rautatilor. pentru haosul postului astuia. maine o sa rad probabil. acum plang. si nu sunt trista, sunt emotionata si sunt panicata. a trecut un an si eu nu am facut nimic, doar am invatat multe despre mine, mi-am gasit individualul din grupul meu de prietene, m-am format adica, nu pot explica acum, n-am chef. si am invatat sa simt. iar asta m-a socat, ce pot simti.
cele mai frumoase lucruri din lume sunt muzica, haosul din suflet, tremurul unei emotii si momentul in care buzele va sunt lipite si respirati unul din altul. asta ca incheiere. acum pot sa fumez, si sa expir. m-am calmat.
If all you wanted was me, I’d give you nothing less.
E superb sa simti emotia atat de puternic. Sa creezi intimitate si intensitate intr-un moment de tacere. Sa fie mai mult decat simplul entuziasm, simpla iubire-obisnuinta. Sa tremuri cand te saruta, sa se opreasca timpul, sa iti dai seama ca ai putea sta o viata izolat cu o singura persoana, pentru ca este absolut tot ce ti-ai putea dori. Cu bune si cu rele. E superb sa simti asta.
M-am entuziasmat de multe ori. M-am atasat, am avut relatii simple, frumoase, ok. Ok. Urasc cuvantul asta. De la 16 ani am fost mereu cu cineva. Pentru ca puteam. Si toate relatiile mele au fost ok. Pentru ca erau simple.
Tipi cu care am fost, cu care puteam fi, cu care m-am jucat doar, cu care am flirtat, care m-au placut, pe care i-am placut. Multi.
M-am indragostit doar de trei ori, fiecare cu magia lui, fiecare cu momentul lui potrivit. Dintre care doar in doi mi-am vazut idealurile. Dintre care doar intr-unul am avut incredere, era firesc.
E superb sa simti emotia atat de puternic…
Dar ai nevoie si de certitudine uneori. Ai nevoie de un moment, o singura clipa in care sa stii ca tot ce dai este primit, inteles si reciproc. Ai nevoie de prietenia lui, de increderea lui, de suport si apreciere, de entuziasmul, tremurul si iubirea pe care i le dai tu. Neconditionat, ce-i drept. Dar ai nevoie sa stii, macar o data, macar cu el, ca nu e totul in zadar, ca fericirea nu e numai de ocazie.
Am dat. Am primit. Niciodata reciproc. Nu am avut niciodata asta. Nu am avut ce au avut ei cu o alta. Nu am fost niciodata cu cineva de care sa fiu cu adevarat indragostita si cu care sa impart un moment complet sincer. Am trait cu iluzia asta, pentru ca eu dadusem totul, eu traisem totul la alt nivel. Dar ei nu. Iar cand mi-am dat seama ca nu am avut niciodata singurul moment dupa care tanjesc, emotiile si-au pierdut sensul.
Ma doare mai tare faptul ca l-am inlocuit decat ca nu l-am avut. Si stiu ca o voi face din nou, te voi schimba, cand voi tremura iar. Nu am vrut niciodata sa fii tu, iar acum nu vreau sa fie altul.
you have one text message: azi n-ai niciun sens, prietene.
***pagina de jurnal. a nu se citi in cazul in care prezentati tendinte sinucigase sau euforie.***
Sunt negativista si paranoica, asociala, mi-e lene, n-am chef, n-am nicio urma de determinare. Imi lipseste ceva, iar asta ma face sa dramatizez totul, sa ma inchid in mine, sa refuz. Si desi sunt constienta ca totul tine strict de mine, nu schimb nimic. Deci nu am de ce sa ma plang, e numai vina mea. Dar o fac totusi.
Nu am fost la facultate deloc. Sunt la doua, la zi, sunt destul de grele, si eu nu m-am dus deloc. De ce? Pentru ca mi-e lene. Pentru ca nu vreau sa ma trezesc dimineata. Pentru ca m-am obisnuit prost, stiu ca pot sa invat rapid in sesiune si aia a fost. Pentru ca nu am chef sa socializez, nu am chef sa fiu cu zambetul pe buze desi ceva in mine e complet daramat. Oamenii nu inteleg. Oamenii sunt obisnuiti sa se prefaca de dragul lumii ca sunt ok, daca esti trist esti numit emo. Ca asta e trendul de ceva vreme.
Iar eu sunt mai mult decat trista, sunt resemnata. Si nu am chef sa ma prefac, nu am chef nici sa fiu eu. Sunt slaba de data asta, cred ca e singurul moment in viata cand chiar ma simt slaba si neputincioasa. Sa lupt e in firea mea. Sa fiu deschisa si placuta si sa mi se rupa de ce trebuie si ce se zice si ce se poarta la fel… Stiam sa fac ce simteam.
M-am pierdut complet in ultimul timp. Si e numai vina mea. Pentru ca intr-un punct, am avut de ales si am ales… gresit? Nu cred ca e cuvantul potrivit. Am ales impulsiv, romantic, boem, am ales speranta si am ramas cu prea multe intrebari retorice.
Nu stiu cum sa ies din asta. Am anumite nevoi, dar refuz sa le satisfac daca nu indeplinesc anumite standarde. E ca si cum as fi o sclifosita izolata pe o insula, as muri de foame, dar m-as plange ca fructele sunt naspa si animalele greu de prins, mi-as strica manichiura, iar eu oricum vreau caviar si branza mucegaita.
Si nevoile astea imi mananca sufletul. E un mar rosu, frumos, ros de viermi in interior. Si sunt singura. Cei apropiati mie ma inteleg [o sa fie bine candva, stiu, va iubesc pentru ca mi-o repetati de sute de ori pe zi], dar nu ma ajuta cu nimic faptul ca ei au cunoscut senzatia asta. Din contra, mi-as dori sa nu ma inteleaga. Mi-as dori sa ma renege in ciudatenia mea. O sa ies oricum din ea mai devreme sau mai tarziu, pe asta o stim cu totii. Daca e ceva de care ma tin mereu cu dintii, e iubirea. De sine in cazul asta.
Insa acum nu mai vad sensul multor vise. Nu inteleg prietenia, pentru ca eu dezamagesc si sunt la randul meu amagita. Nu simt iubirea, pentru ca am 20 de ani si deja prea multe dezastre. Ma implic prea mult si pun accentul pe momente, nu pe ansamblu. Si intregul nu mi se potriveste niciodata, oricat mi-as dori asta. Nu mai cred in idealurile mele, nu mai pot scrie, nu mai am impact asupra nimanui. Nici macar pe mine nu ma mai salveaza.
E devastator sa traiesti in secolul asta. Tehnologie, progres, viteza, limitare, aglomeratie, egoism, rautate, narcisism , ateism si multa tristete. Tristete ingropata adanc, atat de adanc incat poate ca nici nu o mai recunoastem.
Poate eu gresesc. Imi doresc prea multa libertate, vreau intensitate, vreau arta in viata mea. Poate nu m-am nascut cand trebuia. Poate l-am cunoscut prea devreme. Poate am inteles prea tarziu. Sincronizarea nu a fost niciodata punctul meu forte.
Nici realismul.
Traiesc in visele, viciile si dorintele mele. Mereu am iubit asta. Dar acum nu le vad sensul.
