Once more. With feeling!!1

***pagina de jurnal. a nu se citi in cazul in care prezentati tendinte sinucigase sau euforie.***

Sunt negativista si paranoica, asociala, mi-e lene, n-am chef, n-am nicio urma de determinare. Imi lipseste ceva, iar asta ma face sa dramatizez totul, sa ma inchid in mine, sa refuz. Si desi sunt constienta ca totul tine strict de mine, nu schimb nimic. Deci nu am de ce sa ma plang, e numai vina mea. Dar o fac totusi.
Nu am fost la facultate deloc. Sunt la doua, la zi, sunt destul de grele, si eu nu m-am dus deloc. De ce? Pentru ca mi-e lene. Pentru ca nu vreau sa ma trezesc dimineata. Pentru ca m-am obisnuit prost, stiu ca pot sa invat rapid in sesiune si aia a fost. Pentru ca nu am chef sa socializez, nu am chef sa fiu cu zambetul pe buze desi ceva in mine e complet daramat. Oamenii nu inteleg. Oamenii sunt obisnuiti sa se prefaca de dragul lumii ca sunt ok, daca esti trist esti numit emo. Ca asta e trendul de ceva vreme.
Iar eu sunt mai mult decat trista, sunt resemnata. Si nu am chef sa ma prefac, nu am chef nici sa fiu eu. Sunt slaba de data asta, cred ca e singurul moment in viata cand chiar ma simt slaba si neputincioasa. Sa lupt e in firea mea. Sa fiu deschisa si placuta si sa mi se rupa de ce trebuie si ce se zice si ce se poarta la fel… Stiam sa fac ce simteam.
M-am pierdut complet in ultimul timp. Si e numai vina mea. Pentru ca intr-un punct, am avut de ales si am ales… gresit? Nu cred ca e cuvantul potrivit. Am ales impulsiv, romantic, boem, am ales speranta si am ramas cu prea multe intrebari retorice.
Nu stiu cum sa ies din asta. Am anumite nevoi, dar refuz sa le satisfac daca nu indeplinesc anumite standarde. E ca si cum as fi o sclifosita izolata pe o insula, as muri de foame, dar m-as plange ca fructele sunt naspa si animalele greu de prins, mi-as strica manichiura, iar eu oricum vreau caviar si branza mucegaita.
Si nevoile astea imi mananca sufletul. E un mar rosu, frumos, ros de viermi in interior. Si sunt singura. Cei apropiati mie ma inteleg [o sa fie bine candva, stiu, va iubesc pentru ca mi-o repetati de sute de ori pe zi], dar nu ma ajuta cu nimic faptul ca ei au cunoscut senzatia asta. Din contra, mi-as dori sa nu ma inteleaga. Mi-as dori sa ma renege in ciudatenia mea. O sa ies oricum din ea mai devreme sau mai tarziu, pe asta o stim cu totii. Daca e ceva de care ma tin mereu cu dintii, e iubirea. De sine in cazul asta.
Insa acum nu mai vad sensul multor vise. Nu inteleg prietenia, pentru ca eu dezamagesc si sunt la randul meu amagita. Nu simt iubirea, pentru ca am 20 de ani si deja prea multe dezastre. Ma implic prea mult si pun accentul pe momente, nu pe ansamblu. Si intregul nu mi se potriveste niciodata, oricat mi-as dori asta. Nu mai cred in idealurile mele, nu mai pot scrie, nu mai am impact asupra nimanui. Nici macar pe mine nu ma mai salveaza.
E devastator sa traiesti in secolul asta. Tehnologie, progres, viteza, limitare, aglomeratie, egoism, rautate, narcisism , ateism si multa tristete. Tristete ingropata adanc, atat de adanc incat poate ca nici nu o mai recunoastem.
Poate eu gresesc. Imi doresc prea multa libertate, vreau intensitate, vreau arta in viata mea. Poate nu m-am nascut cand trebuia. Poate l-am cunoscut prea devreme. Poate am inteles prea tarziu. Sincronizarea nu a fost niciodata punctul meu forte.
Nici realismul.
Traiesc in visele, viciile si dorintele mele. Mereu am iubit asta. Dar acum nu le vad sensul.