Once more. With feeling!!1

Sufar o criza de personalitate critica in seara asta. Am nevoie de cineva care sa ma calmeze si stiu sigur ca persoanele capabile sa o faca, cinci la numar, nu sunt momentan disponibile sa ma ajute. Asa ca scriu, ma descarc, e panica ce se intampla, cred ca am un atac de panica as we speak si e amuzant ca nu gandesc absolut deloc ce scriu si voi publica postul asta. Ieri am vazut K-PAX si soundtrackul m-a facut sa plang, pe undeva pe la 4 dimineata. Nu puteam dormi, fumam singura in bucatarie, m-am gandit la doua persoane, am dat cele doua mesaje de rigoare, l-am dat pe silent si l-am lasat in bucatarie. nu urma sa primesc niciun raspuns, asta era cert. azi m-am uitat la 500 days of summer, am plans iar de doua ori. a intrat copilul si durerea pe shuffle, acum o ascult special si nu ma pot opri din lacrimat, e ca si cand cineva ar fi apasat pe un buton si mi-ar fi setat 24 de ore arhisensibile. bine, ca eu chiar nu pot asculta melodia asta, pentru ca de fiecare data mi se face pielea de gaina si incep sa plang e partea a doua. mi se pare incredibila. mi se pare incredibil si ca mai devreme mi-am pus the great gig in the sky [pink floyd] si m-a trecut un fior si am avut un moment din ala de deja-vu. frig. pink floyd. emotia asta data de muzica. omg, ceva e cunoscut, nu? m-am uitat rapid in arhiva si am vazut ca anul trecut, cam pe vremea asta, ascultam si eu pink floyd cu atentie. si asta a fost prima. evident ca iar m-a apucat isteria, de data asta pentru ca nu pot sa cred ca eu simt ca ascult formatia asta de cateva saptamani si in acelasi timp am impresia ca sunt in suflet de o vesnicie. dar m-am panicat, doamne cat de tare m-am panicat, pentru ca am realizat ca a trecut un an. un an frate, iar eu nu am facut nimic special, am fost cam toata perioada intr-un carusel emotional care mi-a ocupat tot timpul. si a trecut un an in care eu am scris si am plans si am ras si am stat cu fetele si am ascultat pink floyd. un an. e greu de inteles, de ce ma panichez asa de tare si de ce tremur acum din toate incheieturile, dar e un an, sau mai degraba sunt cam trei-patru zile de cuvinte si saruturi si deceptii si emotii si entuziasm si prietenie si cateva ore de muzica EXTINSE de-a lungul unul an, cu nimic altceva intre. e un an care ar fi putut fi trait in mai putin de o saptamana si ar fi avut fix aceeasi intensitate. si imi vin versurile alea din pf in minte “And then one day you find ten years have got behind you, no one told you when to run, you missed the starting gun” si desi la mine e doar un an si e o seara aia in care m-am trezit, e panica. si sunt incoerenta. stiu. si scriu doar pentru ca nu am acum cu cine sa vorbesc. nu e nimeni care sa asculte si sa inteleaga si sa fumeze cu mine si sa imi rezolve toate problemele psihice acumulate. am ce-i drept fereastra unui prieten deschisa si e portocalie [urasc portocaliul] semn ca mi-a scris ceva ca sa ma calmeze, i-am zis ca sunt oarecum isterica si plang ascultand copilul si durerea, iar eu il ignor complet scriind chestia asta atat de repede incat stiu ca nu se va intelege nimic probabil. el o sa ma scuze pentru nesimtire. si banuiesc ca vor intelege din postul asta starea mea doar cele cinci persoane, fiecare cand il va citi. cele cinci persoane care acum nu pot, nu vor. imi cer scuze pentru haos. pentru haosul din mintea mea si din viata mea si din mintea mea, repet, ca ala e cauza tuturor rautatilor. pentru haosul postului astuia. maine o sa rad probabil. acum plang. si nu sunt trista, sunt emotionata si sunt panicata. a trecut un an si eu nu am facut nimic, doar am invatat multe despre mine, mi-am gasit individualul din grupul meu de prietene, m-am format adica, nu pot explica acum, n-am chef. si am invatat sa simt. iar asta m-a socat, ce pot simti.
cele mai frumoase lucruri din lume sunt muzica, haosul din suflet, tremurul unei emotii si momentul in care buzele va sunt lipite si respirati unul din altul. asta ca incheiere. acum pot sa fumez, si sa expir. m-am calmat.