Există disperare, beatitudine şi nimicnicie. Restul e banal.
Problema cu planurile e că nu au niciun rezultat concret, iar ţie îţi face plăcere să-mi aminteşti. Eu visez, tu-mi tai craca de sub picioare cu o replică senină, eu sper, tu mă săruţi înapoi la realitate, eu sunt boemă, tu mă faci nebună. M-am chinuit singură mereu, iar când vreau să fiu fericită, tu mă nefericeşti în cel mai crud mod posibil. Zâmbind. Şi totuşi, pragmatismul tău mi se potriveşte. E oarecum firesc ca doza mea de nebunie să-şi găsească locul în rădăcinile tale reale, cum mi-l găsesc eu în braţele tale în singurele nopţi în care dorm liniştită, fără coşmaruri, fără insomnii şi, mai ales, fără vise. Fericirea asta a fost incertă iniţial, nefirească, de fapt neobişnuită. Apoi am început să nu mai cred în fericirea de ocazie, să mi se prăbuşească teoria şi apoi să nu mai cred în nimic. Să fie ciudat, să fie prea normal, să mă simt banală numai pentru că nu-mi puteam exagera existenţa.
Şi într-o zi, punându-mă în locul tău şi împrumutându-ţi ochii pentru câteva secunde, privindu-mi toate defectele şi nebuniile şi obsesiile, văzându-le pe toate albastre, potolite, latente, am simţit exact ce am crezut pierdut. Exact acea fericire a unui singur moment calm, nepătat de acţiuni sau cuvinte, o fracţiune paralelă cu existenţa noastră, dar adânc înrădăcinată în noi. Deci fericirea de ocazie peste care construiesc eu totul există, problema însă e teoria în sine. Mereu am crezut că fericirea simplă e banală, ca numai ce e cu adevărat vibrant contează. Nu am realizat că momentele de revelaţie vin şi în perioade de pace, dar nu sunt atât de uşor de observat ca cele din timpul crizelor. Motivul este evident: discrepanţa dintre stări. Cum de nu am înţeles până acum?
Fericirea din nefericire pare mai intensă, la fel cum nefericirile din fericire par mai catastrofale. Emoţiile intense sunt însă aceleaşi în esenţă. Singura diferenţă constă în contextul în care se manifestă. Şi aici intervine o altă dilemă, care să o înlocuiască pe precedenta cum e mai bine, liniştit şi simplu sau devastat, dar extatic? Iar asta e de o mie de ori mai rea, pentru că adevărul e că nu există cale de mijloc. Ori Simţi ori nu. Există disperarea incurabilă, pe care scurtele momente o ameliorează, dar o nu o vindecă, există beatitudinea pe care nu o dărâmă crizele, dar nu o adâncesc vibraţiile şi există nimicnicia, decăderea supremă a simţurilor, fie din disperare, fie din beatitudine. Restul e banal.
Dar peste nenorociţii care Simt se abate o altă tragedie. Când ajungi să cunoşti alternativele, ce alegi? Într-un final, cine e mai fericit? Cel ce în disperarea constantă găseşte raze de speranţă sau cel ce din lumină mai cade brusc în întuneric? Din ambele decazi într-un final, de ambele se alege praful. Adevărul e că orice ai alege, alegi nimicnicia. Fie prin intensitate posibilă, fie prin fericire probabilă.
