fuck this, I’m coming back to life.
Ai crede că numai în filmele americane există criza vârstei mijlocii. Numai acolo oameni trecuţi de patruzeci de ani o pot da în mintea copiilor sau, şi mai rău, pot avea impresia că au din nou şaptişpe ani. Dar uite că te trezeşte Realitatea într-o dimineaţă cu un sunet puternic şi în loc să îţi vezi de rutina lipită de două decenii de tine, înjuri pentru că ai adormit iar cu televizorul deschis şi îl înjuri şi pe dobitocul care s-a gândit că diferenţa de volum dintre ştiri şi reclame o să facă pe cineva să cumpere toate porcăriile… Nu o să începi o altă zi detestând lumea corporatistă, aşa că îţi scuturi mâinile pe lângă corp de parcă aşa ai putea alunga toate coşmarurile, inclusiv pe cel mai intens şi cel mai des: fiecare zi nenorocită. Îţi revii rapid. De parcă ar fi un lucru bun. Decazi rapid. De parca ar fi suficient cuvântul. Te scufunzi. Şi în oglindă este cineva mult mai bătrân, mai plictisitor şi mai lipsit de importanţă decât credeai că e posibil pentru o fiinţă care se consideră vie.
Ai crede că există numai în filme… Dar e real, e acum şi e un vierme care îţi mănâncă ultima brumă de respect pentru tine. Bei o cafea, fumezi o ţigară, îţi dai jos halatul, ai sânii un pic lăsaţi, patul tău e gol şi a fost gol de mai bine de un an, intri în duş, îţi spune că vrea să te părăsească, ieşi din duş, fraiere, nu ai picioare ca să pleci, te uiţi în oglindă, îţi prinzi neglijent părul neglijat, fumezi o ţigară, te speli pe dinţi, te speli pe faţă, te îmbraci: fustă cu talie înaltă, dreaptă, până la genunchi, gri, măcar eşti încă slabă, o cămaşă simplă, un sacou gri, pantofi gri-albăstrui cu toc, totul pe tine e gri, tu eşti toată gri şi pleci din apartament. Arunci pe scaunul din dreapta o ţigară fumată pe jumătate în faţa televizorului, înainte să fi adormit cu el deschis şi pleci şi din faţa blocului. Şi apoi şi din Bucureşti. Pentru că apogeul a fost atins şi singurul lucru la care te gândeşti este să abandonezi totul minunatei vârste de şaptişpe ani, când erai fericită. Aşa că pleci pe un drum de ţară spre ea şi speri că spre tine, rătăcită undeva între Bucureşti şi o casă oarecare.
Şi râzi când pe un drum prăfuit pui CD-ul cu Pink Floyd şi prima melodie e Coming back to life. Râzi şi fumezi şi, pentru prima oară, îţi aminteşti cine erai.
Thea a zis,
august 5, 2011 la 3:07 pm
imi place sa adorm pe liniste, nu fumez, nu beau cafea, sanii-mi sunt prea mici ca sa se lase parul mi-a fost toata viata neglijat si eu oricum am un suflet batran, asa ca lume corporatisa, here i come!
Ana cu 2 n a zis,
august 5, 2011 la 3:12 pm
si in mod cert patul tau nu e gol de mai mult de un an si nici dusul nu cred ca te respinge :))
plus ca asta e odette, e suparata, are si ea o varsta… tu esti thea, prietena romantica si pilonul de sustinere. true story.
Thea a zis,
august 5, 2011 la 3:15 pm
mai romantica decat o poza cu sailor moon si mamoru oricum nu cred ca exista,
true story? nu stiu sa am o prietena de 40 de ani care sa fie distrusa de lumea corporatista, care sa nu aiba o relatie de invidiat cu dusul ei si care sa nu vorbeasca despre nunta si invitati….
Ana cu 2 n a zis,
august 5, 2011 la 3:18 pm
tu. tu esti true story, prietena mea. restul romanului… eh, mai vedem noi ce e real si ce nu este.
Ana cu 2 n a zis,
august 5, 2011 la 3:19 pm
si hai sa nu incepem iar sa vorbim despre nunta, ca nu-mi mai termin cartea in veci :))
g.sorin a zis,
august 11, 2011 la 11:10 am
Cand suntem mici, visam sa fim mari; cand ajungem “mari” stim ca timpul nu mai poate fi dat inapoi si ne dorim un pistol la tampla, sau cel putin sa fim invizibili, la propriu, la figurat ne-am descurcat noi de-a lungul anilor sa ne stergem culoarea…
Fuck corporate people desi i blend in very well :)))
Ana cu 2 n a zis,
august 11, 2011 la 11:43 am
cat timp inca recunoastem ca exista problema asta suntem ok. fuck them, dar nu te vad fugind in lume ca sa fii artist or smt :))
g.sorin a zis,
august 22, 2011 la 7:13 am
nu’s nici artist dar nici robotel, ceva la mijloc
Hapi. River_woman a zis,
ianuarie 28, 2012 la 5:02 pm
Dar in filmele americane nu exista criza varstei de mijloc :) -la femei. Numai la domni
Ieri am vazut-o pe Sarah Jessica parker in “Nu stiu cum reuseste”….si ma intrebam cum au reusit sa faca un scenariu atat de sec cu o actrita care are atatea de oferit….si totusi l-am vazut pana la capat :)
Ana cu 2 n a zis,
ianuarie 28, 2012 la 6:28 pm
Am scos oricum treaba cu filmele din textul original, dar nu era neaparat vorba despre filme despre femei sau barbati, ci de ideea pe care o promoveaza.
Nu am vazut filmul si nici nu cred ca o voi face. Pentru mine SJP va fi mereu Carrie si atat.