Once more. With feeling!!1

flutter. [prolog] – fragment

august 18, 2011 at 11:15 pm (alterego)

Serile în oraş sunt mereu gri printre clădirile prea înalte ca să poţi vedea un apus şi pe străzile necunoscute care nu te lasă să te simţi vreodată ca acasă, printe maşinile care îşi bat joc de tine la fiecare semafor, urlând : avem aceleaşi locuri de văzut, mişcă-te mai repede. Urbanul se citeşte în hainele şi zâmbetele pierdute ale oamenilor de pe bulevarde şi din autobuze, metrouri, tramvaie, trolee. Îi vezi pe toţi trăgând după ei serviete sau genţi sau rucsacuri prea grele. Oare îşi îndeasă în fiecare dimineaţă tristeţea şi monotonia, singurătatea şi răceala şi griul în ce au la îndemână ? Sau, cei mai ordonaţi, le împachetează şi aranjează, punând deasupra exact ce urmează să-i scufunde într-o nouă-veche zi ?

Şi e atât de multă linişte în zgomotul mereu prezent. Resemnarea le-a luat tuturor vocile şi culorile şi plăcerile. Uitase cum e să fumeze fără să o înece aerul încărcat de noxe şi toxine şi arome naturale preschimbate, îmbuteliate. Uitase cum e să deschidă geamul şi să nu o asurzească claxoanele şi oamenii şi uşile şi servietele şi foile şi pixurile şi capsatoarele şi… liniştea.

 Griul nu te lasă să respiri, să priveşti, să asculţi. Era bine în verde, între micile sunete de frunze şi de insecte, între luminile pale de pe prispele vecinilor. Odette s-a uitat în jos, la balerinii comozi şi la rochia pe care o cumpărase în urmă cu zece ani din cauza unei copile. Şi-a amintit cum în vara aceea, în faţa unui magazin mic, fără nume, o fetiţă râdea uitându-se la asfalt. Avea părul creţ şi ochii mari, albaşti, dar o culoare intensă, închisă, aproape bleumarin, şi în mână o vată de zahăr şi dulce peste tot în jurul gurii. Chicotea atât de tare încât întrecea zgomotele din jur şi atrăgea lumina printre frunzele nucului de lângă magazin. Controla vântul şi crengile cu mişcările ei mici şi pe asfalt lumina se juca, desena într-o limbă necunoscută poveşti probabil minunate. Aia mică striga în gura mare, ignorată de oraş şi ignorându-l la rândul ei. În momentul acela, ea era o prinţesă, cu vise şi în mâini cu-o sabie cu care să lupte înspre ele. În momentul acela în oraş cineva învăţa să iubească, cineva îşi cunoştea prietena cea mai bună, cineva intra într-un magazin mic, fără nume, şi îşi cumpăra o rochie verde, cineva îşi cumpara primul pachet de ţigări şi cineva îşi consuma ultimul pachet de cretă colorată ca să aprindă viaţa într-o bucăţică de oraş.

Copilul salvează oraşul gri… dar copilul creşte.

Şi în faţa ei parcă o vedea pe fetiţa pe care o privise în urmă cu zece ani. Parcă era ea, dar parcă nu-i venea să creadă că ar fi. Ochii-i bleumarin erau aceeaşi şi părul i se ondula acum în bucle mari, neglijente, gura nu mai avea dulce peste tot, ci fum. Privirea ei avea parcă aceeaşi candoare, dar era înconjurată de riduri de expresie, imperceptibile când se uita în gol. Ce poveşti minunate ascunde oare golul întunecat de seară? Se compară cu lumina de pe asfalt, dintre frunzele de nuc?

Şi fata, dacă e aceeaşi, se compară oare ? Şi cine a schimbat-o atât de puţin şi atât de mult ?

Odette, a strigat-o, tuşind scurt.
Prea multe ţigări ?
Prea mult aer curat, a zâmbit. Chiar vreau să plec de aici, a continuat, cu o tristeţe de neînţeles. Plictiseala ar fi fost mai firească. Odette se uita la ea, întrebându-se ce anume a ţinut-o atât de mult în locul acela şi la ce vrea să se întoarcă.
Atunci haide să vorbim puţin despre ce te-a adus aici, i-a zâmbit încurajator.
Paranoia.
A ta ?
Nu. Paranoia alor mei. Credeau că sunt în… pericol, cică.
De ce credeau asta ?
Pentru că toţi au pus accidentul pe baza depresiei, a izbucnit. De parcă dacă voiam să ma sinucid nu alegeam şi eu o metodă mai… eficientă, a continuat dezamăgită.
Te-ai gândit la o metodă mai eficientă ?
Nu, evident, a tresărit indignată. Doar că un bulevard pustiu, o viteză mică şi o maşină rezistentă nu sunt tocmai elementele pe care le-ar alege cineva, a explicat.
Cu atât mai mult cu cât am înţeles că eşti perfecţionistă şi dramatică, a citit Odette de pe prima foaie a agendei.
Şterge tot ce ai scris în caietul ala obscen. Cristi 1, 2 şi 3 nu aveau nici cea mai mică idee. Mă prosteam.
Deci nu eşti perfecţionistă ?
Interesant că mă consideri dramatică, a râs, foindu-se neîncetat pe scaun, cu mişcări mici, aproape imperceptibile.
Dramatică, puţin răsfăţată, teribilistă, pentru mine toate sunt în aceeaşi categorie. Un act. Dacă voiam să văd aşa ceva, mă duceam la o piesă de teatru.
Ce vrei să vezi atunci ?
Vreau să te înţeleg.
Cristi ar fi spus că vrea să mă ajute.
Cum aş putea face asta fără să te înţeleg mai întâi ?

Odette o privea şi o vedea şi vedea dincolo de pielea ei. Ochii-i migdalaţi se încreţeau la margini, sub gene, când zâmbea; fruntea ei arăta trei cute de fiecare dată când încerca să analizeze înţelesurile ascunse ale dialogului aproape nerealist. Oamenii nu mai stau să asculte, s-au gândit amândouă, ce bine că există cineva care ştie când să tacă.

Ai şi tu dreptate.
Deci ? Eşti sau nu ?
Da. Şi nu. Ideea e că sunt în multe feluri. Şi în capul meu, totul ajunge să se bată cap în cap cu ceva. Dar există o armonie. Şi probabil crezi că aberez, i-a spus privind în jos, aproape ruşinată.
Nu. Te analizezi mult, nu ? Şi nu numai pe tine.
Da.
Te-ai gândit că eşti totuşi prea aproape ca să vezi clar lucrurile ? Şi că asta te-a făcut să te simţi, nu ştiu, debusolată ?
Şi că am trecut pe roşu ca să atrag atenţia ?
Nu, a râs Odette, nu, am stabilit deja că nu a fost intenţionat. Eu mă refer la ultimele luni. De ce ai stat atât de mult aici ? De ce ai acceptat să vii ?
M-au obligat.
Eşti majoră. Nu poţi spune că te-au internat împotriva voinţei tale într-un sanatoriu.
TU AI VĂZUT CÂT DE ALB E TOTUL ? a ţipat amuzată.
Da, mi se pare că am zărit nişte alb pe ici pe colo, i-a răspuns râzând.
Hai să fumăm o ţigară.
Sigur că da, cât timp nu e o metaforă…
…nu, nu, ai trecut peste vârsta la care e OK să fumezi iarbă.
Şi tu ?
Fără supărare, dar nu eşti persoana cu care aş face-o.
Dar cine e ?
Hai, fumăm ? Ambele îşi aprinseseră ţigările deja. Odette s-a întrebat ce ascunde şi de ce îi apar gropiţe în obraji numai când zâmbetul ei e trist .
Nu o facem deja ?
Nu cum trebuie. În tăcere adică. Am văzut că îţi place Pink Floyd. Am luat CD-ul din maşina ta. Hai să ascultăm Shine on you crazy diamond.
Una dintre melodiile mele preferate. Începutul mai ales.
Da. E ca un preludiu. Fiecare notă e mai intensă decât cea din urmă, iar când începe el să cânte, cu vocea aia care vibrează şi în şoaptă… Dumnezeule, e ca un orgasm care a venit prea devreme şi te-a debusolat puţin, dar asta nu îl face mai puţin minunat. Şi-a stins ţigara, la jumătate, a pus melodia şi şi-a aprins o alta. Merită una nouă. Hai, o simţi şi tu ? Hai, ascultă.

Odette nu putea să nu se întrebe de ce acel hai care suna atât de prieteneşte, era de fapt dominant, de ce o copilă era replica fidelă a ei, tinere, şi la cine vrea ea să se întoarcă. Era clar, atunci, exact când au început versurile şi toate ridurile de expresie i s-au dizolvat într-o expresie împăcată, satisfăcută, că are o viaţă la care vrea să revină. Trebuia să-mi dau seama din prima, şi-a zis, dar nu i-a spus nimic ei. Toate la timpul lor…