Once more. With feeling!!1

intro

octombrie 20, 2011 at 2:22 pm (bomboane şi cuţite)

Candy e femeia perfectă. Mă aşteaptă în fiecare seară în bucătărie, stă liniştită pe scaun, cu picioarele ei lungi sub ea, cu pielea închisă la culoare şi ochii mici pe care îi strânge deranjată de lumină. Nu-mi găteşte, nu vorbeşte mult, nu mi-o trage, dar este ideală. Prezenţa ei îmi încălzeşte sufletul şi nopţile în care sunt singur.

Rutina mea nu o deranjează şi e complet independentă de mine. Când am musafiri se face dispărută. Nu ştiu unde stă, nu am fost niciodată la ea acasă. Nu m-a invitat şi nici nu mi-am dorit să o facă. E micuţă, casa ei trebuie să fie la fel de mică, iar eu am 1.90. Am picioarele lungi şi mari, nu ar încăpea nici pe canapeaua ei, nici în papucii ei. Mâinile mele i-ar strivi cănile şi paharele. Sforăitul meu i-ar zdruncina ferestrele. Fumul meu i-ar declanşa alarma din bucătăria mică. Ştiu asta. Şi ea o ştie. Aşa că stăm la mine, mereu, e un lucru stabilit din prima secundă.

Totuşi, nu mai ţin minte când am cunoscut-o. Ştiu doar că a venit la mine acasă cu un prieten comun şi de atunci nu a mai plecat. La început am detestat-o, voiam să o calc în picioare şi să-i împrăştii maţele pe gresia din hol. Încă am momente, când intru târziu în casă şi o găsesc pe hol, mă sperie şi scap punga cu pâine, iar ea se repede să muşte flâmândă din ea, când i-aş da un picior, s-o lipesc de perete, să îi rup mâinile şi să-i smulg părul. Femeia asta are un păr atât de fin, pe care îl ţine mereu ascuns sub o eşarfă neagră, de parcă ar avea cancer sau ar fi în doliu sau ambele. Şi îmi doresc să moară, de atâtea ori, de mâna mea sau într-o catastrofă naturală sau într-un accident stupid. Oricum, dar să moară şi să o doară. Pentru că ea îmi aminteşte de libertatea pe care nu o am. Şi de femeile pe care le-am pierdut. Şi e o rană atât de adâncă, imposibil de închis, imposibil de domolit, care pulsează constant şi mă omoară sau mă învie în ritmuri încă neclare. Sunt zile care îmi iau ani din viaţă şi secunde care parcă îmi dau câteva minute înapoi. Dar totul este o iluzie, desigur. Existenţa mea este o linie dreaptă. Niciun urcuş, niciun coborâş, nicio discontinuitate în spaţiu sau în timp. O simplă dimensiune, cu un timp unic, cu aceleaşi dimineţi şi 10 ore în birou. Aceleaşi weekenduri şi vacanţe, aceleaşi sărbători şi mese cu părinţii. Aceiaşi sâni şi aceleaşi buze pe femei diferite, dar, într-un final, la fel.

Singurele momente în care viaţa mea are o urmă de viaţă în ea sunt serile cu Candy, dar mai ales nopţile goale de ea. Pentru că dacă ea nu e, atunci e Iana. Şi da, pe Iana vreau să o dau afară din casă din secunda în care îi deschid uşa şi vreau să se întoarcă imediat după ce a plecat, dar dincolo de instabilitatea mea este constanţa ei. Candy îmi aminteşte de libertatea pe care nu o am. Dar Iana, ea este libertatea pe care o râvnesc. Şi o vreau şi pe ea moartă, din acelaşi motiv, din invidie şi din ură, dar moartea ei ar trebui să fie intimă, să fie actul meu şi să fie grotesc, inuman, să-mi iau chitara şi să o rup în bucăţi pe spatele ei, să o sugrum cu corzile, să-i înfig griful în stomac şi degetele în gură, să trag de obrajii ei până când o lărgesc atât de tare încât craniul ei devine peşteră, iar în ecourile ei şi prin moartea ei tragică să îmi regăsesc sunetul. Aş ucide pentru a crea. La asta mă gândesc de fiecare dată când aştept să vină Iana şi cumva morbidul se transformă în erotic şi mă excit atât de tare încât o iau din faţa blocului, i-o trag în lift şi abia apoi îi spun bună. Iar după ce pleacă ea, se întoarce Candy, ştiind că o aşteaptă, ca-n prima seară, o pungă cu bomboane cu lichior, pe care să le lingă şi care să o îmbete, în timp ce eu rulez un joint înainte să mă culc.