02:59. 3 dimineaţa nu există.
Iarba îşi pierdea efectul, încet, încet, halucinaţiile dispăreau, iar el lingea fericit un timbru de pe coapsa mea. Muzica plecase, scânteile cu ea, visele mele cu ele. Nu ştiam cât timp stătusem întinsă, cât timp pierdusem trăind în mine; cât de ameţită fusesem de la jointul ăla tare, cât de la vin şi cât din cauza lui.
L-am împins, a căzut din pat, s-a lovit în coate. Am râs, amintindu-mi coşmarul din toamnă. S-a repezit asupra cearceafului, asupra timbrului căzut şi l-am pierdut din nou. Mă holbam la telefon. 02:59. Nu a trecut nici măcar o oră. I-am dat drumul brusc pe jos, speriată, şi am început să râd isteric. El hohotea în lumea lui, eu în amintirile mele.
Eram brusc cu Rin şi Petra, înconjurate de pungi de chips-uri, pufuleţi şi seminţe, de ambalaje de ciocolată şi îngheţată, uitându-ne în toiul nopţii la MTV. Dădeau melodii vechi, de când eram noi mici, oldies, but goldies. Şi râdeam atât de tare. Fumasem toate în seara aia şi fugisem în pijamale şi în ploaie până la non-stop-ul din staţie, ca să ne luăm ceva bun. Am golit magazinul, mai ţineţi minte? Şi râdeam… Şi cât am mai râs, când, cu burţile pline şi minţile goale, zăceam leneşe în faţa televizorului, ascultând muzica nu prea veche, nu prea bună, a copilăriei noastre. A zis Rin la un moment dat: uite, asta din mijloc a murit, iar Petra, confuză, ne-a întrebat, super serioasă: păi şi atunci de ce mai apare în videoclip?! Şi cât am râs, cât ea zăcea mirată şi noi ne sufocam şi plângeam, un pic amuzate, un pic panicate.
Sau mai ştii, Rin, când tot aşa, fumate, ne-am întors la ai mei, târziu, târziu, şi ne-a deschis tata uşa şi am început să râdem, eu ţinându-mă cu mâinile de burtă, tu ţinându-te de mine? Şi am intrat în cameră şi tu te-ai trântit printre perne, iar eu pe jos. Sprijinită de fotoliu, cu picioarele ridicate pe pat, fumam o ţigară şi râdeam, căci tata tocmai ce ne făcuse semnul-ăla-întrebare: aţi băut? Şi noi îi răspunsesem chicotind, complice, daaaaaa!
Ce rău ţi-a fost în seara aia, când ai dormit mai mult pe marginea căzii… mâncasem salata aia de pui, pe care m-a învăţat Thèa să o fac, şi cea de spaghete cu nuci şi golisem tot frigiderul şi furasem negresele din cuptor şi râdeam, pentru că toate erau atât de bune…
Şi Petra era cu un tip în seara aia, ca în noaptea în care erai supărată şi ţi-am zis hai să dormi la mine, să ne uităm la un film, să îţi iei mintea de la prostul ăla, hai, că am o sticlă de şampanie mai proastă decât el, zace degeaba în cămară, haaaai.
Ai venit, cu tot cu Petra, şi am băut-o în cinci minute. Ai râs cât era ea acolo, nu voiai să te certe iar, dar după ce a plecat – să se vadă cu un tip – te-ai bosumflat imediat. Dar mai ţii minte cum m-a sunat peste două minute, draga de ea, şi mi-a luat câteva minute ca să mă pot opri din râs şi să îţi povestesc?
Auzi, dar cum ies din bloc?
Aoleu, pe unde ai luat-o? Te-ai dus pe scara de serviciu?
Nu, am ieşit din lift şi sunt în faţa uşii?!
Şi?
Păi şi cum ies?
APASĂ PE CLANŢĂ!
Şi am râs toată noaptea de ea şi n-ai mai fost supărată…
Ne-am uitat atunci la un alt film prost, comentând neîncetat, fericite că nu era nimeni în preajmă care să ne spună să tăcem naibii din gură. Şi când l-am închis, am văzut în colţul monitorului, scris mare şi urât şi cumplit 3:00 şi ne-am speriat atât de tare, ne-am strâns mâinile şi apoi… am râs. Dumnezeule, cât râd cu tine, Rin! Şi cum atunci când tună mă întreb dacă şi ţie ţi-e teamă şi când văd o albină ţip isteric şi fug mâncând pământul şi nu mi-e jenă, pentru că ştiu că şi tu faci la fel…
Mă gândesc la tine şi mi se face atât de dor de liceu… când ne strângeam toate la una dintre noi acasă, de obicei la Thèa, chiaune la 7 dimineața, şi mâncam şi bârfeam şi ne întrebam seara: aoleu, dar dacă am chiulit toate, de unde ne luăm lecţiile? Sau, când erau ai noştri acasă şi era cald, mergeam la Everest şi eram singure pe terasă, cu boschetari fâţâindu-se pe lângă noi şi cerându-ne ţigări… şi ne era frică, dar ne era mai silă să mergem la latină sau la filosofie.
Şi ce frică ne era de diriga şi cât tremuram la orele ei când ne întreba ceva, orice. Am citit toate romanele alea, toate poeziile, tot, de teamă să nu luăm doi la română. Iar Petra ajungea pe ultima sută de metri la şcoală şi o punea pe Thèa să îi zică pe scurt despre ce e vorba în…
Şi la oră abera, Doamne, câte prostii debita, iar la sfârşit diriga îi zicea bravo, se vede că ai citit! şi noi zâmbeam toate, complice…
Îmi lipseşte caloriferul de la parter, de care stăteam mereu sprijinite, de unde râdeam de toţi cei care treceau pe lângă noi, unde ne încălzeam când eram înfrigurate sau întristate, şi grilajul de pe care ne holbam la băieţii care jucau baschet cu proful de fizică. Ne plăceau când unul, când doi, când acelaşi. Şi plângeam acolo şi fumam acolo şi râdeam acolo şi ni se impregnau linii pe piele şi ţipau femeile de serviciu la noi să ne ridicam de-acolo. Iar noi rămâneam mereu…
Vă amintiţi clasa mică din pod şi pervazul înalt pe care stăteam cocoţate, când fericite, când supărate? Şi scăriţa de lemn, unde săruturile erau mereu speciale, mereu simţite? Şi holurile noastre şi fântâna noastră? Cum am fugit şi eu şi Rin de albina aia, ţipând, de s-a holbat toată curtea la noi? Bufetul de la subsol şi magazinul de vizavi, banca noastră din Cişmigiu, unde am făcut atât de multe poze în fiecare toamnă, sala de sport, unde a încercat Thèa să mă înveţe să joc volei, testele la istorie pentru care eu învăţam, la care voi copiaţi de pe telefonul lui Rin, orele de germană, când eu chiuleam de la franceză şi îi întindeam părul Thèei, iar profa ne spunea: haideţi, fetelor, terminaţi; ce-i aici, coafor?, iar noi chicoteam: mai avem puţin, doamna şi ea ne credea pe cuvânt… Nu vă e şi vouă dor de Lazăr?
Ne e, cum să nu ne fie? De Lazăr, de Cişmigiu, de Universitate şi Romană, de mare…
Cât am mai râs cu tine, Rin, când aşteptam 66-le, când mergeam până la Madgearu şi apoi îi aşteptam pe băieţi în faţa cazinoului. Jucau la ruletă şi apoi mâncam toţi de la KFC. Ne cumpăram blugi de la LTB şi vorbeam despre K. şi despre X. Nu îi spuneai pe nume, pentru că toată Romana ştia cine e el… Cât am mai râs cu tine când ne-am dus singure la mare, într-a 11-a, şi era septembrie şi ploua mereu când ieşeam din hotel. Cât de puţin am dormit atunci, îţi aminteşti? Eu abia mă întorsesem în Bucureşti, am vorbit toată noaptea cu tine şi apoi ne-a dus taică-tu cu maşina până în Olimp. Şi în seara aia am plecat la Costineşti, să ne vedem cu băieţii, şi am stat toată noaptea pe plajă cu ei. Eram singurele fete şi ei făceau baie în mare şi alergau goi în jurul nostru şi noi fugeam de ei, râzând. Am stat câteva ore în gara aia, ţinând în braţe o pungă de lapte, pe care o cumpărasem la 5 dimineaţa de la un non-stop, şi-am adormit în tren, cu ea în poală, în timp ce vorbeam cu tine. Şi tu ai râs de mine. Atunci am fumat prima oară cu tine, pe geam, şi niciuna nu ştia cum să tragă şi ne înecam şi blestemam tutunul şi ploaia.
În ultimele zile ne-am speriat de trei ori, ca proastele. Prima oară ne-am scăpat amândouă ţigările, când a zburat un liliac la câţiva milimetri de pervaz şi ne-am înfăşurat în perdele şi ne-am împiedicat de fotoliu, în graba noastră de a scăpa de Monstru. Şi mai ştii când ne întorceam din Neptun, pe jos, şi în liniştea aia şi întunericul ăla a început să se audă un vâjâit din ce în ce mai puternic, iar noi ne uitam speriate în toate direcţiile şi nu vedeam nicio maşină şi ne panicasem atât de tare încât eu mergeam cu spatele, ţinându-mă singură în braţe, iar tu, cu mâinile la urechi, te micşorasei toată şi te uitai înspre cer, aşteptând potopul? Şi în culmea disperării noastre, s-a auzit din stânga, de după rândul des de pomi, un şuierat lung, inconfundabil. Şi ne-am trântit amândouă în cur pe o bordură şi am râs de frică, de uşurare, de prostia noastră şi de trenul care ne-a băgat în sperieţi. Sau când, în dimineaţa plecării, ne uitam la un film şi a intrat o viespe în cameră? Tu ai ţipat şi te-ai ascuns cu tot cu laptop sub cearceaf, iar eu, sărind în pat, cu celalalt cearceaf pe post de scut, urlam la ea: pleeeeeeaaaacăăăăăă! Când s-a aşezat pe perdea, tu ai fugit în baie. Am venit după tine şi te-am găsit spălându-ţi şosetele în chiuvetă. Te-am întrebat dacă te ascunzi, iar tu m-ai minţit că trebuie să îţi termini bagajul. Am stat o oră închise în baie, eu pe capacul veceului, tu pe marginea căzii, frecând de zor la şosetele tale, amândouă plângând după Thèa noastră, care, curajoasă, ar fi luat viespea în mână şi ne-ar fi salvat. Când, într-un final, eu am amorţit, iar tu ţi-ai tocit ciorapii, am decis să îmi iau inima în dinţi şi să inspectez câmpul de luptă. Am deschis uşa şi ghici cine mă aştepta? Inamicul! Am trântit-o panicată la loc şi ţi-am zis că noi nu mai plecăm din baie până vine taică-tu. Dar de ce nu deschizi uşa de la intrare? m-ai întrebat şi eu am ţipat la tine: eşti nebună, vrei să ne aştepte pe hol?…
Am stat ascunse până la 3 după-amiaza şi ne bucuram că nu era 3 dimineaţa… De când ne-am uitat, într-a unşpea, la Exorcizarea lui Emily Rose, 3 dimineaţa nu mai există pentru noi.
Dar, toamna trecută, când m-am trezit din coşmarul meu recurent, m-am uitat la ceas şi am văzut 3:00 pe ecran. Vorba lui Rin, trăim din coincidenţe. Era în săptămâna în care ea m-a certat pentru că mă lăsam folosită de S., iar eu am certat-o pentru că nu mă lăsa să mă bucur. Am vrut să o sun în noaptea aia, la ora aia; în schimb, mi-am ascuns telefonul sub pernă şi mi-am aprins o ţigară. Sunt prea mare ca să mă mai sperie filmele de groază. Dar nu am mai adormit la loc. Şi a doua zi, mi-a dat Rin mesaj: M-am trezit la 3… Scurt. Suficient.
Suntem atât de norocoase să ne fi găsit la şapteşpe ani, să avem nu una, ci trei fiinţe minunate pentru fiecare dintre noi. Indiferent câţi oameni vor trece prin viaţa noastră, un lucru este cert: noi am fost înainte de oricine şi noi vom rămâne după… Şi chiar de nu am vorbi ani şi ani sau nu am mai şti toate nimicurile care ni se întâmplă, vom fi, irevocabil, tot noi, pentru că noi transcedem timpul şi spaţiul şi toate legile. Cine altcineva ar putea să-ţi dea o palmă, iar apoi să te îmbrăţişeze, dacă nu acela care a făcut mereu parte din tine, de la Început, din Haos în Ordine, de dinainte să te naşti şi pentru restul vieţii şi pentru totdeauna?
Lovit în coate şi cu limba amară, el râdea cu mine, neştiutor. Şi eu mă uitam la voi toate, stând cu picioarele încrucişate pe covor, ascultând muzică şi mimând fiecare vers.
Noi avem totul, acum, aici, v-am spus, iar el mi-a răspuns: aşa e, drăguţă, fără să ştie că nu înseamnă nimic în comparaţie cu voi. M-am lăsat pe spate, mă scufundam în pernă, eram la zece metri adâncime şi tot cădeam…
Câtă iubire şi fericire stau ascunse în camera asta, v-am spus.
O duci prea departe… a comentat el.
Nu este nici măcar pe-aproape, i-am răspuns, zâmbindu-vă vouă.
