Diafan


— Nu pot să închid ușa.

— E închisă.

— Nu asta, aia din vis.

— Spune-mi despre ușă.

— Nu e una, sunt toate. Nu pot să mă ascund, nu mă protejează nimic.

— De cine vrei să te ascunzi?

— De câini, insecte, criminali, creaturi. Diferă. La un moment dat mi-am văzut prietena cea mai bună bătută și mutilată de oameni pe care îi știam bine. A fost oribil.

— Și tu ce ai pățit?

— Nimic. Fugeam, eram îngrozită că am rămas iar singură, dar nimic.

— Iar?

— Da, mereu rămân singură în ele.

— Nu ești singură dacă fugi de cineva.

— Așa e. Aproape singură.

— Cine te urmărește?

— Irelevant. Știu de ce mi-e frică. Nu asta e ideea.

— Dar?

— Sunt fără scăpare. Nu pot să închid ușa.

— Spune-mi despre ultimul vis.

— Ultimul, primul, al o sută șaiștreilea, al o mie douășaptelea, ce contează? Urmează aceeași logică, detaliile chiar nu au importanță. Pornesc de pe bulevard. Cineva se ține după mine. Uneori mă pândește din umbră, alteori mă aleargă de-a dreptul. Când intru pe stradă am un moment de respiro. Îmi apare în față omul la care mă gândesc cel mai des, ori iese de la dentist, ori e un boschetar, ori e un muncitor, sau un trecător sau un prieten vechi. Filmul se schimbă, e partea din coșmar care îmi place, sunt liberă aici. Îi spun ce neg ziua. Îi spun ce nu scriu nici măcar pe blog, ce nu proiectez în muzică sau filme. Îi spun tot. Lui vreau să îi spun tot.

— Ce se întâmplă mai departe? Rămâi cu el? Vine cu tine?

— Nu, niciodată. Simt suflarea în spate. Sau aud ceva sau am doar un sentiment, dar știu că trebuie să ajung acasă. Așa că îl părăsesc. Uneori mă strecor, ori țopăi în bălțile de lumină de parcă aș juca șotron, alteori sar de pe o mașină pe alta sau fug ca o nebună, dând din mâini, smulgându-mi părul, urlând. Mai iau o pauză în curtea blocului, salvez o pisică, mă întâlnesc cu un cunoscut, plouă, ninge, curcubee, unicorni, bășini din astea. Dar trebuie să ajung acasă.

— Trebuie?

— Trebuie, îl aud, văd, simt, nu mai e o umbră, e acolo. Și nu pot închide ușa de la scară. O blochez cumva, reușesc să mă sui în lift, dar nici ușa lui nu se închide decât pe ultima sută de metri. Răsuflu ușurată, dar apoi se aud gheare sau bocanci pe scări, aud var zgâriat și becuri sparte, vise tulburate și ejaculări premature. Liftul se mișcă prea încet și știu că dacă nu rămân măcar trei etaje între noi nu mai scap.

— Dar o faci, nu? Oamenii se văd foarte rar murind în vis, se trezesc înainte.

— Nu despre moarte vorbim aici.

— Dar?

— Despre frică, Dumnezeule! Despre casă, siguranță, locul tău. Am toate astea în vis și ajung acolo, dar nu pot să închid ușa. Reușesc să intru în hol și să o trag până e doar crăpată sau chiar să o închid cu totul, dar lanțul de la zăvor e prea scurt sau cheia se învârte în gol. Stau în hol și țin ușa, mi-e atât de frică să-i dau drumul…

— Dar reușești să o ții?

— Păi da, că nu trage nimeni de ea. Doar așteaptă.

— Ce?

— Să-i spun totul. Uneori pune o mie de întrebări, alteori îmi trec gândurile prin minte, puse pe fast forward. Iar el vede. Și eu simt că mă dezintegrez, că-mi ia totul. Îmi cad unghiile și părul, mi se sfâșie pielea, mi se crapă buzele și sfârcurile, mă usuc, scofâlcesc, ofilesc. Iar el îmi ia totul, mă soarbe pe sub ușă, prin broască și prin crăpături.

— Cred că îți lipsește intimitatea. Solitudinea.

— N-am nevoie de un doctor ca să-mi spună că nu mi se permit niciun secret, nicio fantezie, nicio dorință ascunsă. Oamenii vor mereu să știe totul, nu au răbdare să vrei tu să le spui.

— Cum se termină visul?

— Reușesc să încui ușa și îl văd zâmbind.

— Vezi, reușești să o închizi.

— Și-îl-văd-zâmbind.

— Nu înțeleg.

— Ușa e de sticlă.