more like me, less like you


Scrieri Blitz este un blog colectiv creat în urma atelierelor IDC 2013. Ne provocăm în fiecare săptămână la scrieri creative arhiscurte pornind de la imagini. Mi-a ieșit în primele două săptămâni (1, 2), dar acum m-am lăsat dusă de val ascultând obsesiv Linkin Park – Numb la 3 dimineața. Prin urmare, întregul text va fi publicat aici.

— Urăsc culoarea asta.

— Dar iubești să fii zgâriat pe spate.

— Ce legătură are?

— Numai așa pot să-mi las unghiile să crească.

— Nu spuneai că ți le rozi când ești agitată? Ești mai calmă acum?

— Nu. Îmi rod părul acum.

— Ce scârbos.

— O fac în privat.

— Dar mi-o spui.

— Și?

— Și e scârbos.

— Parcă puteam să-ți spun totul.

— Tot ce mă face să te iubesc, poate.

— Așa ne iubim? În minciuni și compromisuri? Eu îmi rod părul ca să nu-mi rod unghiile ca să pot să te zgârii pe spate în timp ce ne prefacem că ne iubim?

— Spui că te prefaci?

— Spun doar că nu mă iubești cu totul, iar eu mă tot schimb.

— E ceva ce nu îți dau?

— Fluturi în stomac, amețeli când mă săruți.

— Suntem de 11 ani împreună. Te-ai obișnuit cu mine.

— Zâmbete fără motiv, bilete la concerte, un copil.

— Vrei un copil acum?

— Voiam. Apoi mi-ai arătat că nu sunt pregătită și acum nu știu dacă voi putea fi vreodată.

— De ce?

— Pentru că nu-mi mai amorțesc mâinile.

— Ce?

Când ascultam muzică mi se rupea sufletul și îmi amorțeau mâinile. Când mă emoționa un film sau când mi se făcea milă de o bătrânică pe stradă simțeam că mi-a căzut o drujbă peste brațe. Când cunoșteam pe cineva ca mine îl adoram instantaneu și îmi tremura tot corpul de drag. Când vedeam un animal rănit sau un copil neputincios plângeam până vomitam. Tu urai toate chestiile astea. Nu mai amorțesc acum pentru că sunt paralizată. Și sunt așa pentru că nu mi-ai dat de ales. Pentru că nu m-ai ascultat niciodată. Dar eu te iubesc cu totul. Am știut că ești așa și am decis să rămân. Aș fi ipocrită să plec acum. Dar nici nu mai visez ca înainte. Pentru că știu acum că nu aș face o fată cu tine, ci doar băieți. Și le-ar plăcea sportul, nu cărțile. Și ar fi sarcastici și sadici, nu blânzi. M-ar urî pentru că i-aș certa că nu mănâncă aproape nimic. Te-ar iubi pentru că le-ai strecura bomboane pe ascuns. Nu ar ști că își strică pofta de mâncare și dinții. Tati le-ar aduce pui de căței. Mami i-ar obliga să ia medicamente amare pentru alergii. Tati le-ar da voie să se uite la televizor până târziu. Mami i-ar pune să-și facă temele din weekend. Ați dormi și râde în forturi improvizate. M-aș culca singură și aș strânge după voi. Oamenii care nu mă ascultă s-ar dubla. Tripla. Așa că m-aș îndrăgosti de altcineva și aș vedea în primele trei minute cât de fericită aș fi dacă aș fugi în lume cu feblețea mea. În al patrulea te-aș întreba ce vrei de mâncare. Pentru că ești omul meu. Și idealurile atinse te opresc în loc, așa aș fi scris dacă aș fi avut vreodată curajul să mă apuc de cartea aia. M-ai enerva în fiecare zi, dar nu mi-aș putea imagina viața fără tine. Aș face un anevrism, prea devreme, și în timp ce mi-ar crăpa venele în creier aș realiza că m-am plâns mereu că te iubesc cu totul. Și m-aș întreba dacă te-am iubit vreodată cu adevărat. Și mi-aș dori foarte tare ca Dumnezeu să-mi dea răspunsul. Să existe și să-mi spună că te-am iubit.

— Nimic.

— Auzi, tu chiar ai face orice pentru mine, nu?

— Da.

— Urăsc culoarea asta.

— Atunci spune-mi cum vrei să mi le fac.