If all you wanted was me, I’d give you nothing less.
E superb sa simti emotia atat de puternic. Sa creezi intimitate si intensitate intr-un moment de tacere. Sa fie mai mult decat simplul entuziasm, simpla iubire-obisnuinta. Sa tremuri cand te saruta, sa se opreasca timpul, sa iti dai seama ca ai putea sta o viata izolat cu o singura persoana, pentru ca este absolut tot ce ti-ai putea dori. Cu bune si cu rele. E superb sa simti asta.
M-am entuziasmat de multe ori. M-am atasat, am avut relatii simple, frumoase, ok. Ok. Urasc cuvantul asta. De la 16 ani am fost mereu cu cineva. Pentru ca puteam. Si toate relatiile mele au fost ok. Pentru ca erau simple.
Tipi cu care am fost, cu care puteam fi, cu care m-am jucat doar, cu care am flirtat, care m-au placut, pe care i-am placut. Multi.
M-am indragostit doar de trei ori, fiecare cu magia lui, fiecare cu momentul lui potrivit. Dintre care doar in doi mi-am vazut idealurile. Dintre care doar intr-unul am avut incredere, era firesc.
E superb sa simti emotia atat de puternic…
Dar ai nevoie si de certitudine uneori. Ai nevoie de un moment, o singura clipa in care sa stii ca tot ce dai este primit, inteles si reciproc. Ai nevoie de prietenia lui, de increderea lui, de suport si apreciere, de entuziasmul, tremurul si iubirea pe care i le dai tu. Neconditionat, ce-i drept. Dar ai nevoie sa stii, macar o data, macar cu el, ca nu e totul in zadar, ca fericirea nu e numai de ocazie.
Am dat. Am primit. Niciodata reciproc. Nu am avut niciodata asta. Nu am avut ce au avut ei cu o alta. Nu am fost niciodata cu cineva de care sa fiu cu adevarat indragostita si cu care sa impart un moment complet sincer. Am trait cu iluzia asta, pentru ca eu dadusem totul, eu traisem totul la alt nivel. Dar ei nu. Iar cand mi-am dat seama ca nu am avut niciodata singurul moment dupa care tanjesc, emotiile si-au pierdut sensul.
Ma doare mai tare faptul ca l-am inlocuit decat ca nu l-am avut. Si stiu ca o voi face din nou, te voi schimba, cand voi tremura iar. Nu am vrut niciodata sa fii tu, iar acum nu vreau sa fie altul.
you have one text message: azi n-ai niciun sens, prietene.
***pagina de jurnal. a nu se citi in cazul in care prezentati tendinte sinucigase sau euforie.***
Sunt negativista si paranoica, asociala, mi-e lene, n-am chef, n-am nicio urma de determinare. Imi lipseste ceva, iar asta ma face sa dramatizez totul, sa ma inchid in mine, sa refuz. Si desi sunt constienta ca totul tine strict de mine, nu schimb nimic. Deci nu am de ce sa ma plang, e numai vina mea. Dar o fac totusi.
Nu am fost la facultate deloc. Sunt la doua, la zi, sunt destul de grele, si eu nu m-am dus deloc. De ce? Pentru ca mi-e lene. Pentru ca nu vreau sa ma trezesc dimineata. Pentru ca m-am obisnuit prost, stiu ca pot sa invat rapid in sesiune si aia a fost. Pentru ca nu am chef sa socializez, nu am chef sa fiu cu zambetul pe buze desi ceva in mine e complet daramat. Oamenii nu inteleg. Oamenii sunt obisnuiti sa se prefaca de dragul lumii ca sunt ok, daca esti trist esti numit emo. Ca asta e trendul de ceva vreme.
Iar eu sunt mai mult decat trista, sunt resemnata. Si nu am chef sa ma prefac, nu am chef nici sa fiu eu. Sunt slaba de data asta, cred ca e singurul moment in viata cand chiar ma simt slaba si neputincioasa. Sa lupt e in firea mea. Sa fiu deschisa si placuta si sa mi se rupa de ce trebuie si ce se zice si ce se poarta la fel… Stiam sa fac ce simteam.
M-am pierdut complet in ultimul timp. Si e numai vina mea. Pentru ca intr-un punct, am avut de ales si am ales… gresit? Nu cred ca e cuvantul potrivit. Am ales impulsiv, romantic, boem, am ales speranta si am ramas cu prea multe intrebari retorice.
Nu stiu cum sa ies din asta. Am anumite nevoi, dar refuz sa le satisfac daca nu indeplinesc anumite standarde. E ca si cum as fi o sclifosita izolata pe o insula, as muri de foame, dar m-as plange ca fructele sunt naspa si animalele greu de prins, mi-as strica manichiura, iar eu oricum vreau caviar si branza mucegaita.
Si nevoile astea imi mananca sufletul. E un mar rosu, frumos, ros de viermi in interior. Si sunt singura. Cei apropiati mie ma inteleg [o sa fie bine candva, stiu, va iubesc pentru ca mi-o repetati de sute de ori pe zi], dar nu ma ajuta cu nimic faptul ca ei au cunoscut senzatia asta. Din contra, mi-as dori sa nu ma inteleaga. Mi-as dori sa ma renege in ciudatenia mea. O sa ies oricum din ea mai devreme sau mai tarziu, pe asta o stim cu totii. Daca e ceva de care ma tin mereu cu dintii, e iubirea. De sine in cazul asta.
Insa acum nu mai vad sensul multor vise. Nu inteleg prietenia, pentru ca eu dezamagesc si sunt la randul meu amagita. Nu simt iubirea, pentru ca am 20 de ani si deja prea multe dezastre. Ma implic prea mult si pun accentul pe momente, nu pe ansamblu. Si intregul nu mi se potriveste niciodata, oricat mi-as dori asta. Nu mai cred in idealurile mele, nu mai pot scrie, nu mai am impact asupra nimanui. Nici macar pe mine nu ma mai salveaza.
E devastator sa traiesti in secolul asta. Tehnologie, progres, viteza, limitare, aglomeratie, egoism, rautate, narcisism , ateism si multa tristete. Tristete ingropata adanc, atat de adanc incat poate ca nici nu o mai recunoastem.
Poate eu gresesc. Imi doresc prea multa libertate, vreau intensitate, vreau arta in viata mea. Poate nu m-am nascut cand trebuia. Poate l-am cunoscut prea devreme. Poate am inteles prea tarziu. Sincronizarea nu a fost niciodata punctul meu forte.
Nici realismul.
Traiesc in visele, viciile si dorintele mele. Mereu am iubit asta. Dar acum nu le vad sensul.
True love waits…
It was the afternoon of extravagant delight. We lived on sunlight and chocolate bars… He wasn’t trying to wreck my life. He was trying to make his better.
It felt like years and years. But the truth is we only had a couple of days. We met on a windy Saturday morning and he was gone by Sunday.
I was a writter. I couldn’t care less what he did for a living. The only thing that mattered to my bohemian soul was his guitar. I loved him instantly for that. And for his Marlboro Reds. And for his charming smile. I was so high with his smell and he was inside me from the second he knocked on that door.
I took a look in his past, I understood and instead of running away, confused, I was fascinated. He thought I was a child. He was ten years older than me. I told him I may be naive, but I know fucked up people when I see them and I know how to care and how to mend.
He smiled and took some photos of my present self, telling me he’ll need them in a few years, when we will surely meet again. I laughed. I didn’t believe in faith. Neither did he. It was something else he was talking about. I needed to grow. He had to heal by himself. It was the only thing about him that slipped by me. It wasn’t until he was gone that I understood what he really meant. It was not our time.
Those hours were perfect and nothing else ever compared. It was him I felt myself with from the very first second. He knew how to kiss me, he had the words, the smile and the addiction I was looking for. It was the closest thing to happiness I had ever found. I lost myself quickly after I lost him.
A lifetime has passed by. I am still naive. Still a writter. Still addicted. Still in love. Still without him. Still nowhere near my true self. They say true love waits. What if we blinked and missed it?
Love Scene Improvisations
You ran screaming and crying from my embrace, into the air, thinking you could fly. You kept nothing for yourself, gave everything you had away. And when you came back from the war with your demons, I was still lingering in your living room. And even covered in all that mud and all your sins and all you’ve lost, you still outshone me. You bloom, you spoon, you sway, you always have it your way, babe. And I’ll kick and scream and fake and fuss. Will you stay? Please, will you stay this time? Will your new song rhyme? Will my lullaby be better than hers? Will I ever get back that part of you that’s hers to keep? I’m losing it, I let it slip, I let it fade away again. I let you dissapear completely. Well, I’m stuck and yearning and I’ve done it all to myself. I just had to fall in love with you…
And everything was nothing to us. We were independently happy, even through tears and quiet minds and our love scene improvisations…
All I ever fought for was your sad song to turn into a lullaby. Your loneliness to make you whole again. Your numbness to soothe her painful touch. Your frozen lips to warm your heart. Your brokend soul to mend. All I ever fought for was your happiness, silly, not your new prison. All I ever fought for was you. So give me love and cookies, you monster, you idiot, you…
